Eminescu – apărător al Bisericii Ortodoxe

deschidere

Încadrabil între marile spirite ale lumii, Eminescu defineşte sensurile spiritualităţii româneşti, determinând raporturile metamorfozate de arta verbului, de puterea veşnică a Logosului, între sacru şi profan. Raportul Biserică-istorie echivalează tocmai cu această integrare a umanităţii în sfera „desfăşurării gândirii lui Dumnezeu”, cu asimilarea oricărei urme de individualitate în spaţiul înveşnicit al absolutului.

 Mai puțin cunoscut, dar foarte demn de băgat în seamă, este Eminescu – gazetarul, în care poetul își dezvăluie o altă față, aceea de istoric şi critic vehement, pamfletar, bine informat, căci studiase istoria direct după documente şi cronici. Problemele vremii sale se dovedesc acute și actuale până în zilele noastre.

Pentru ca Biserica să existe, credincioşii trebuie să-şi manifeste unitatea în Dumnezeu, după cum se roagă Hristos, Capul Bisericii: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una”[1].

Amintind preocupările istorice ale poetului, trebuie luate în considerare şi preferinţele de lectură ale sale, încă din perioada gimnazială din Cernăuți: Cazania lui Varlaaam, Hronica lui Şincai şi Istoria lui Petru Maior, dar și tratatele consacrate în epocă de istoria românilor[2]. Pornind de la aceste preferințe, Călinescu e de părere că “poetul se pregătea pentru un doctorat cu caracter istoric, filosofia servindu-i doar ca metodă de cercetare.”[3]

Cercetătorii manuscriselor eminesciene au observat mai demult preocuparea lui Eminescu pentru limbile vechi, atât de necesare înţelegerii şi cunoaşterii culturii noastre. Constantin Noica, în eseul său despre Eminescu, spune că “omul acesta mare, ce copia pe curat locuri şi aproape cărţi întregi, care scria cu voluptate în litere greceşti şi slavone (aşa cum desena Goethe litere arabe), poetul genial […] care transcria pe 117 file mari o gramatică slavonă – te învaţă ceva dincolo de orice genialitate: binecuvântarea cantităţii. Căci, de la un moment dat încolo, cultura este o chestiune de cantitate. Calitate am avut şi avem destulă în inteligenţa românească: n-am avut întotdeauna stăruinţă, cantitate. Ne trebuie multa, multa, nu doar multum cum spuneau filistinii […] Numeroşi cercetători tineri, de calitate, sunt permanent angajaţi în cultura poporului nostru. Dar dacă nu ştiu slavonă şi greacă nu fac nici o treabă deosebită în cultura veche românească”[4].

Avem documente care atestă faptul că încă de când era bibliotecar la Iaşi, fiind în vârstă de doar 25 de ani, Eminescu achiziţiona cărţi rare şi vechi, cel mai adesea religioase, cu o rîvnă deosebită.[5] Se păstrează aproximativ 25 de manuscrise dintre cărţile religioase vechi. Dintre acestea, remarcabile sunt Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei şi Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri şi a nălucirei şi a minţii şi a inimei a monahului Nicodim Aghioritul, tradusă în 1819 de un călugăr din mănăstirea Neamţ, unde s-a şi tipărit în 1826.[6] La Biblioteca Centrală din Iaşi fiind, Eminescu a arătat un deosebit interes pentru înzestrarea colecţiilor de cărţi rare ale Bibliotecii, concretizat prin căutări asidue şi propuneri de achiziţionare făcute Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, uneori aceste cărţi fiind obținute cu eforturi proprii. Toate acestea denotă dragostea şi râvna lui pentru tezaurul de spiritualitate şi literatură veche, familiaritatea cu valorile religioase vechi ale poporului nostru aflate în aceste manuscrise şi tipărituri.[7]

 Sentimentul național și cel religios sunt instincte de apărare ale poporului    de-a lungul secolelor. Marele merit dintotdeauna al Bisericii este că a menţinut unitatea neamului românesc.

Eminescu susţine necesitatea existenţei unei biserici în primul rând naţionale, o biserică românească instituită pentru români şi pentru nimeni alţii, având conştiinţă liberă şi neplecându-se autorităţii statului sau scopurilor politice de orice fel. El va sublinia rolul Bisericii ortodoxe pentru spiritualitatea românească, fiind convins că unitatea politică existentă totuşi la noi se datoreşte acestei biserici, care ne-a păzit de influenţele străine, în acelaşi timp păzindu-se pe sine de influenţele politice: “biserica noastră modestă, însă naţională, se distinge în mod specific de orice alte biserici cu tendenţe de universalitate şi accesibile de aservire la scopuri politice ale statului.”[8]

  Majoritatea articolelor în care Eminescu dezvoltă concepţia despre naţiune, patrie sau unitate de neam sunt publicate în Timpul, unde poetul a fost redactor. Dacă ar fi să remarcăm rolul bisericii luptătoare prin marii voievozi şi cărturari, stâlpi ai bisericii, ar trebui fără îndoială, să ne oprim mai întâi, la cel pe care Eminescu îl evocă în mai multe dintre articolele sale, Ştefan Vodă, pus în analogie cu Însuşi Mântuitorul Hristos. Personalitatea lui Ştefan a marcat istoria timpului său, dar s-a impus ca stâlp şi în ceea ce a urmat, impregnându-se în conştiinţa românilor ca izbăvitor. “Cel Sfânt” i se spunea încă din timpul vieţii, iar la moartea sa lumea  l-a plâns ca pe un părinte.

Pe acest Ştefan Vodă, Eminescu îl numea “pavăza creştinătăţii” datorită înălţimii spirituale, iar la marele praznic al Mănăstirii Putna, în ziua de 15 august, tînărul poet chema pe români la sărbătoarea “Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Christ. Christ a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan cu spada de flăcări a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune aici o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al creştinului mare.   

Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunii noastre, de ceea ce ne-a însufleţit ca să luăm iniţiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care cugetele însă se vor unifica, astfel încât pe viitor lucrările noastre toate să aibă una şi aceeaşi ţintă”[9]

Poetul a fost unul dintre animatorii acestei serbări, trimiţând o adresă şi tuturor studenţilor Facultăţii de Teologie de la Blaj, cerându-le participarea şi concursul în organizarea serbării. Se celebrau 400 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna (1470) de către mitropolitul Teoctist.

O serie de articole sunt dedicate spiritului de toleranţă religioasă a neamului nostru de-a lungul veacurilor, căci toleranţa este, după Eminescu, una din calităţile românului dintotdeauna şi totodată un factor de unitate. Prin însăși alcătuirea lor ortodoxă de la începuturile ființării, românii au evitat dezbinările de orice gen, disputele religioase sau nereligioase, punând mai presus unitatea şi pacea: “Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi.”[10]

În ”Timpul” din 25 ianuarie 1881, poetul îşi exprimă însă indignarea pentru impostura pe care străinii au îndrăznit a o “cîrciumări” pe moşia noastră. “Doamne, veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări sfintele taine şi a goni pe moşneni şi în trudele şi ostenelele lor a băga pe străini.

După cum am mai arătat, poetul este un cercetător fervent al istoriei naţionale şi universale, în caietele sale descoperindu-se traduceri, transcrieri, hrisoave, tabele sinoptice, cronologii, scrierile istorice ocupând o mare parte a notiţelor sale. Combătând ideile maghiarului Hunfalvy şi ale mentorului său Roesler, care încercaseră să demonstreze întreruperea existenţei locuitorilor în spaţiul Daciei, Eminescu aduce pe parcursul a şase numere ale ziarului (13, 15, 22, 27 mai şi 10, 17 iunie 1882) argumentele cele mai diverse şi mai convingătoare în susţinerea romanităţii şi a continuităţii românilor. Între acestea, argumentul continuităţii creştinismului la noi şi existenţa unei ierarhii încă de la începutul secolului al IV-lea este unul profund şi puternic. “Maghiarii, când au venit, au găsit pe români unde sunt şi astăzi, în organisme politice şi bisericeşti”[11].

         Una dintre problemele vremii, şi care nu l-a lăsat rece pe Eminescu, este problema Bucovinei, aflată sub dominaţie austriacă. Amărăciunea sufletească este evidentă în faţa nedreptăţilor la care este supusă ţara în care poetul copilărise şi de care se simţea atât de legat. Dacă pentru alte confesiuni preotul era numit de către autorităţile bisericeşti, pentru români preotul era numit de curtea din Viena. La noi, legile în vigoare erau călcate întrucât acestea prevedeau că “fiecare biserică are dreptul de a-şi exercita cultul după credinţa ei, a-şi conduce şcolile sale, a stăpâni şi întrebuinţa fondurile şi averile sale bisericeşti şi şcolare după trebuinţa şi dorinţa ei.”[12]

Gazetarul Eminescu este un apărător înfocat al naţiunii, denunţând pericolul influenţelor străine. Iată indignarea cu care vorbeşte despre starea Bucovinei, îngenunchiată sub austroungari şi lipsită de liniştea şi fericirea de altădată. Această stare provoacă în sufletul său accente de adâncă revoltă. “Ce a devenit astăzi (la 1877, după o sută de ani de la răpire) obârşia Moldovei? Făgăduit-au fost Austria    s-o ţie în vechile ei legi şi obiceiuri, bunurile mânăstireşti să le întrebuinţeze spre ridicarea poporului moldovean, răzăşii să rămâie întru ale lor, târgoveţii întru ale lor şi multe alte lucruri au făgăduit. Şi ce au făcut din ţară? Mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părţi, Vavilonul babilonicei împărăţii.[…] Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi mai slugarnice rase omeneşti. Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mîinile cele mai murdare – raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriare, agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea şi judecătorii merg mână în mână subt pajura creştină cu două capete.                    

Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă, pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre.”[13] Câtă durere în glasul poetului și cât de actual ne sună aceste cuvinte astăzi!

Referindu-se şi la unele aspecte interconfesionale, Eminescu pune în discuţie problema catolicismului în Transilvania, unde românilor li se impusese religia catolică şi unde aceştia suferiseră vreme de veacuri, fiind consideraţi schismatici.  Deşi problema persecuţiilor împotriva românilor ortodocşi era una mai veche, poetul intervine ferm, vehement chiar, împotriva persecuţiilor regilor catolici asupra românilor, pronunţându-se radical, uneori chiar violent împotriva abuzurilor catolice. Astfel, analizând prozelitismul romano-catolic şi intuind în acesta dorinţa de deznaţionalizare a românilor ortodocşi, consideraţi şi trataţi ca schismatici, Eminescu scrie trei articole împotriva acestei iniţiative. În primul său articol afirma că “oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul de urmă în ţara noastră, când e vorba de religia părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiile noastre, care ne leagă de Occident, vrăjmaşii, oricare ar fi, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.”[14] În cel de-al doilea articol, poetul remarca faptul că în intenţiile sale de prozelitism “papa nu voieşte atât naţionalitatea, ci religia strămoşească”.[15] Întrucât unele publicaţii au reprodus tendenţios şi trunchiat din articolele sale, făcând astfel încât să se înţeleagă că Eminescu ar fi favorabil acestei înfiinţări, poetul se vede nevoit să revină asupra problemei într-un al treilea articol, să repete şi să întărească pledoaria proortodoxă[16].

Preocupările de istorie naţională, pe care Eminescu a încercat adesea să le expună în paginile “Timpului”, merită tot interesul, întrucât au dus la elaborarea unui adevărat “curs de istorie naţională în viziune eminesciană”[17].

Considerând spiritul religios cel mai nobil instinct al omului şi echivalentul iubirii de libertate, poetul luptă pentru unitatea de neam a românilor. Întregul apostolat gazetăresc se întemeiază pe cultul adevărului şi pe luciditate, dar și pe trăirea credinței strămoșești, poetul fiind conştient că este purtătorul unui destin în istorie.

 

 

                                                                  Prof. Emanuela Istrati – Macovei

 


[1] Ioan 17,21

[2] Dumitru Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu, Buc., Ed. Tineretului, 1968, p.72

[3] Ibidem, p.33

[4] Constantin Noica, Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti, Buc, Ed. Minerva, 1975, p.64

[5] Alexandru Elian, “Eminescu şi vechiul scris românesc”, în Eminescu, poetul naţional, vol. I, Ed. Eminescu 1983, p.229 – 240.

Cf. şi Dumitru Murăraşu, Mihai Eminescu – Viaţa şi opera, Ed. Eminescu, Buc., 1983, p.366

[6] Petru Zugun, Rima la Dosoftei şi Eminescu, în “Cronica”, nr.2, 10 ian. 1975, p.6

Cf. şi I. Creţu, Eminescu şi cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim, B.O.R., LXXXIII (1975), nr. 1-2,    p.112-113

[7] Alexandru Elian, op. cit., p. 129-158.

[8] Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, ediţia Perpessicius, Ed. Academiei R.S.R., Buc.,1986, p.331, “Timpul”, 10 sept. 1880

[9] Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, p.32.

[10] Ibidem, vol X, p.373, “Timpul”, 16 dec. 1879, art. “Voim să ne spunem părerea”

[11] Ibidem, p.664, “Timpul”, 13, 15, 22, 27 mai, 10, 17 iunie 1882, “Românii din Ungaria”

[12] Ibidem, vol. IX, p.254.

[13] Constantin Rădulescu–Motru, Naţionalismul, Ed. Albatros, 1996, p.176.

[14] Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, p.258.

[15] Ibidem, p. 307, 506.

[16] Ibidem, p.309, 516.

[17] Ştefan Lemny, “Mic curs de istorie naţională” în viziune eminesciană, Iaşi, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, 1989, extras din Românii în istoria universală, vol. III.

Leave a Reply