„Ca să am viața veșnică, ce bine trebuie să fac?” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XII-a după Rusalii

Idolatrizarea bogăției este păguboasă sufletului omului (Efeseni 5, 5). Însă, atunci când bogăția este folosită în scopuri nobile, filantropice, ea îți asigură negreșit un loc în veșnicie (Luca 16, 9). Hristos Însuși a dorit să sublinieze că nu bogăția în sine, ci felul cum este folosită are importanță asupra sufletului. Nu bogăția în sine, obținută prin mijloace cinstite, este un impediment, ci lăcomia. Solomon spune: „Mai degrabă puțin și cu dreptate, decât agoniseală multă cu strâmbătate” (Pilde 16, 8).

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Întâlnirea Mântuitorului cu tânărul bogat, consemnată de sinoptici: Matei (19, 16-30); Marcu (10, 17-31) și Luca (18, 18-30), a urmat răspunsurilor date de Hristos fariseilor, privind desfacerea căsătoriei, precum și momentului binecuvântării pruncilor. Nu se precizează ce vârstă avea tânărul; știm doar că la evrei tinerețea începea la 12 ani.

„Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” (Matei 19, 16), L-a întrebat tânărul bogat pe Hristos. Un tânăr care, pe lângă cele materiale, era preocupat și de „a avea viața veșnică”. Două preocupări complementare, mai ales că bogățiile erau privite ca un semn evident al binecuvântării lui Dumnezeu (Deuteronomul 28, 1-8). În întrebarea tânărului se poate sesiza concepția iudaică conform căreia viața veșnică se dobândește prin faptele omului.

A fost însă o întrebare de bun simț, care I-a plăcut lui Iisus. Consemnează naratorul că Mântuitorul Hristos a privit „la el cu dragoste” (Marcu 10, 21). Da, Dumnezeu îi privește cu drag pe toți cei care au preocupări serioase, mai ales legate de viața de veci. În plus, Mântuitorul vrea să arate că viața veșnică este recompensa lui Dumnezeu și nu câștigul omului.

Desigur, tânărul I s-a adresat lui Hristos ca unui învățător deosebit, adică având însușirile ce I se cuvin numai lui Dumnezeu: „De ce-Mi zici bun?” l-a întrebat Mântuitorul, precizând: „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu.” (Matei 19, 17). Privindu-l, Iisus Și-a amintit probabil de discuția pe care El Însuși a avut-o în Templu cu învățații poporului, când împlinise 12 ani. Așa înțelegem de ce Hristos îl trimite pe tânărul preocupat de modul în care să intre în viață la poruncile Legii, date prin Moise: „Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile.” (Matei 19, 17).

Atunci tânărul L-a întrebat: „Care?” Întrebarea era motivată de faptul că rabinii și cărturarii împărțeau Legea în porunci mari și mici. Însă prevederile Legii nu precizau clar care erau poruncile mari și care cele mici. Or, ca să dobândești viața de veci era suficient, spuneau ei, să împlinești doar poruncile mari. Hristos i le enumeră: „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 19, 18-19). Nu-i amintește nicio poruncă privind datoriile față de Dumnezeu; îi amintește doar poruncile privind îndatoririle față de aproapele.

Astfel, se referă doar la poruncile 6-9, alegând, drept concluzie, porunca a cincea (Ieșirea 20, 12-16; Deuteronomul 5, 16-20). Iubirea de Dumnezeu era fără îndoială socotită cea dintâi poruncă; Hristos însă îi arată tânărului că porunca iubirii lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii aproapelui (Leviticul 19, 18).

Tânărul a răspuns: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea.” (Matei 19, 20). Și, cu toate acestea, el nu se putea defini; nu putea fi el însuși; era într-o criză de identitate: „Ce-mi mai lipsește?”. În dorința lui de a afla ce îi lipsește ca să poată dobândi viața de veci trebuie să vedem setea lui de desăvârșire sufletească. Acest lucru a fost apreciat de Hristos: „Dacă voiești să fii desăvârșit” (Matei 19, 21), „un singur lucru îți mai lipsește. Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor, și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie.” (Marcu 10, 21).

În gândirea Părinților Bisericii, lucrarea sufletului constă în facerea de bine, iar odihna lui în a vinde toate și a le da săracilor. Așadar, drumul spre Împărăția lui Dumnezeu trece pe la ușa săracului.

Propunerea l-a întristat însă foarte tare pe tânăr și l-a făcut să plece mâhnit (Marcu 10, 22). Solomon spune: „cel ce-și pune nădejdea în bogăția lui se veștejește” (Pilde 11, 28). Tânărul nu putea să se despartă așa de ușor de întreaga lui bogăție. Fuga după avere aduce înrobirea, spune Mântuitorul (Matei 6, 24). Nu era dispus să moară celor pământești în schimbul celor cerești; să iasă din lumea materiei pentru a intra în lumea Duhului. Avuțiile le poseda cu patimă, de aceea, la gândul că le va pierde, „tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 22).

Văzându-i mâhnirea, Mântuitorul a făcut o afirmație cu ecou peste veacuri: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu!” (Luca 18, 24). Cu greu, dar vor intra. Probabil că vor intra cu greu sau nu vor intra doar bogații zgârciți, nicidecum bogații milostivi. Doar idolatrizarea bogăției este păguboasă sufletului omului (Efeseni 5, 5). Însă, atunci când bogăția este folosită în scopuri nobile, filantropice, ea îți asigură negreșit un loc în veșnicie (Luca 16, 9).

Hristos Însuși a dorit să sublinieze că nu bogăția în sine, ci felul cum este folosită are importanță asupra sufletului. Nu bogăția în sine, obținută prin mijloace cinstite, este un impediment, ci lăcomia. Solomon spune: „Mai degrabă puțin și cu dreptate, decât agoniseală multă cu strâmbătate” (Pilde 16, 8).

Sfântul Isaac Sirul învață că lăcomia este rădăcina tuturor relelor. Iuda (Matei 27, 5), Anania și Safira (Fapte 5, 1-5), Ghehazi (IV Regi 5, 22-27) și alții constituie exemple edificatoare. Indignați, Apostolii L-au întrebat: „Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.” (Matei 19, 25-26).

Da, Dumnezeu poate să-i mântuiască și pe unii și pe alții, cu o singură condiție: să renunțe la idolii acestei lumi și să creadă în El, urmându-L. Zaheu stă mărturie în acest sens. Numai că, atenție, drumul către Dumnezeu trece doar pe la poarta săracului. Nu-l evitați căutând un altul!