Valoarea terapeutică a rugăciunii

Introducere

Am ales să tratez această temă considerând că este de un real folos pentru fiecare dintre noi să cunoaștem beneficiile pe care le aduce rugăciunea, precum și rolul acesteia în vederea mântuirii. Observăm cu toții schimbările nefaste care au loc în societatea de astăzi; păcatul a ajuns la rang de cinste, iar virtutea a devenit ceva perimat, înapoiat, de neluat în seamă. Consecința acestui aspect constă în pervertirea cel puțin morală a întregii creații și în mod special a omului. Această pervertire provoacă numeroase dezechilibre la nivelul ființei umane și se reflectă în maniera în care omul se raportează la creație și la semenul său.

În cele ce urmează îmi propun să evidențiez modul în care rugăciunea îl reașează pe om în firescul său, în conformitate cu chipul divin dăruit de Dumnezeu prin actul creației. În acest sens, doresc să reliefez valoarea terapeutică a rugăciunii, având în vedere efectele acesteia asupra sufletului și trupului omenesc. Totodată, voi insista asupra rolului pe care îl are rugăciunea în stârpirea confuziei, a deznădejdii, a incertitudinii, care domină lumea de astăzi.

Rugăciunea în contextul lumii de azi

Nevoia de rugăciune a omului credincios este dincolo de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credința, cu atât este mai puternică și nevoia sa de rugăciune. Din păcate, în societatea de astăzi se constată o slăbire a credinței, prin urmare și un fel de indiferență față de rugăciune. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care își consolida credința și practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor potrivnic, un factor împotriva căruia cel care vrea să-și mențină credința și rugăciunea trebuie să se apere.[1]

Referitor la aspectul menționat mai sus, Părintele Paisie Aghioritul afirmă următoarele: „Marea majoritate a lumii epocii noastre este instruită lumește și aleargă cu o viteză lumească mare. Dar fiindcă îi lipsește frica de Dumnezeu-începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu- îi lipsește frâna, iar cu viteză, fără frână, sfârșește în prăpastie. Oamenii au foarte multe probleme și cei mai mulți sunt foarte amețiți. Și-au pierdut orientarea. Încet-încet vor ajunge să nu se mai poată controla pe ei înșiși”[2].

Observăm că această pierdere a controlului este din ce în ce mai evidentă în societatea de astăzi. „Amețeala” de care vorbește Cuviosul Paisie este astăzi mai prezentă ca oricând. Omul pierde din vedere esențialul. Se uită pe sine în tăvălugul consumismului și indiferentismului care caracterizează lumea de azi. Conform Sfinților Părinți, toate aceste lucruri sunt cauzate de lipsa rugăciunii sau împuținarea acesteia. Omul modern (sau post-modern) a uitat rugăciunea, a uitat să se raporteze la Creatorul său, transformându-se pe sine într-un „dumnezeu” fără Dumnezeu. De aceea, repercusiunile nefaste nu au întârziat să apară. Bolile trupești, dar mai ales cele sufletești, atât de răspândite astăzi (depresia, confuzia, anxietatea, stresul patologic etc.), calamitățile, toate sunt urmări ale uitării lui Dumnezeu de către om.

Suferințele lumii sunt fără de sfârșit. Se poate vedea peste tot o descompunere generală, și familii, și mici și mari. Cele mai multe case sunt pline de neliniște, de supărări, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine.[3] Or, trăirea după Dumnezeu ne-o conferă rugăciunea. Ea ne învață ce înseamnă cu adevărat „a trăi după Dumnezeu”, pregătindu-ne pentru aceasta. Mai mult decât atât, după cum vom sesiza din cele ce urmează, rugăciunea ne ajută să trăim cu Dumnezeu, făcându-ni-L interior prin harul Său.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că „astăzi, omul credincios trebuie să caute în mare măsură el însuși motivații care să-i poată susține credința și propria sa practică a rugăciunii. Și tocmai aceasta ar putea face credința sa mai profundă și rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, în mare măsură, ele nu mai sunt susținute de mediul social. Prin urmare, omul care reușește să-și întărească credința și rugăciunea prin motivații personale, reflectate, poate deveni el însuși un focar pentru întărirea credinței și înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viața superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinței și a rugăciunii”. Prin urmare, înmulțirea rugăciunii (și implicit a credinței) alungă superficialitatea și plictisul, conducând către o ,,mai mare profunzime a vieții, fără de care existența umană este de o uniformitate monotonă și lipsită de semnificație”.[4] Rezultă de aici necesitatea rugăciunii ca una care are puterea de a îndepărta suferințele și tumorile care bântuie astăzi lumea. Cu atât mai mult cu cât „cel care se roagă aruncă și spre semenii săi punți mai consistente decât punțile fragile și superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. În fond, toți oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punți. […] cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punți, dar pot și să deschidă inima celorlalți pentru ca aceștia să le primească și să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri”[5].

Aspectul menționat mai sus reprezintă unul dintre beneficiile sociale pe care le comportă rugăciunea. Pentru a evidenția valoarea terapeutică a acesteia este bine să insistăm asupra modului în care rugăciunea lucrează în om, vindecându-l și „modelându-l” în vederea mântuirii.

Vindecarea sufletului prin rugăciune

Întrucât omul este o ființă creată de Dumnezeu printr-un act special (Facere 1, 26-27) având menirea de a ajunge la asemănarea cu El, acesta este dator să cultive o relație permanentă cu Creatorul său. O astfel de relație nu se poate desfășura altfel decât prin intermediul rugăciunii.

Potrivit Sfinților Părinți, rugăciunea este o trebuință a sufletului, arzătoare și adâncă, ca și hrana și lumina pentru viața trupului[6]. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul arată că „rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești, […] izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, […] micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru […]. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”[7].

Am ales să redau aceste cuvinte aparținând Sfântului Ioan Scărarul întrucât ele rezumă întreaga învățătură referitoare la rugăciune și la foloasele acesteia. Prin intermediul lor, ni se evidențiază lucrarea terapeutică a rugăciunii care începe cu sufletul omenesc. De altfel, vindecarea sufletului prin rugăciune constituie subiectul a numeroase tratate de spiritualitate și morală creștină.

Prin rugăciune, omul se prezintă în fața lui Dumnezeu, vorbește cu El și se unește cu El. Intră în legătură personală cu Dumnezeu (aflat în el prin harul Său), se predă lucrării mântuitoare a harului și se face de bunăvoie împreună-lucrător cu acesta la mântuirea sa în Hristos prin Duhul Sfânt.[8] Această lucrare mântuitoare și vindecătoare a harului prin rugăciune are în vedere întreaga ființă a omului, trup și suflet.

Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului și a revenirii sale întru sănătate. Prin ea, omul I se adresează lui Hristos-Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată boala și de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este sprijinitorul și ajutorul său. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „în timpul rugăciunii Îi arătăm Doctorului rănile, ca să ne tămăduim”[9], și îi învață pe cei căzuți în boală (din pricina păcatului): „Nu căutați sprijin la oameni, nu priviți spre cei care vă dau numai ajutor trecător; părăsind aceasta, alergați cu mintea la Doctorul sufletelor. Singurul care poate să vă lecuiască rănile inimii este Cel care a creat toate făpturile și cunoaște toate faptele noastre. Ajunge să strigăm din adâncul inimii spre El și înaintea Lui să vărsăm lacrimile noastre”[10].

Ca răspuns la rugăciunea sa, omul primește de la Hristos Domnul leacurile potrivit stării sale și izbăvirea de boală. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea este un „leac care curăță sufletul”[11] până în tainițele sale cele mai întunecate. Ea are puterea de a stinge păcatele și patimile cele mai ascunse pentru că ea cere ajutorul Celui „care vede în ascuns” (Matei 6, 18).[12]

Roadele tămăduitoare ale rugăciunii sunt numeroase; în primul rând ele sunt simțite de minte. Prin rugăciune, mintea, pe care păcatul a făcut-o greoaie și ca și moartă, se trezește și revine la viață, deoarece „în rugăciune stă viața ei”[13]. Acest aspect este deosebit de important mai ales pentru vremurile acestea tulburi pe care le trăim, vremuri în care bolile minții pun stăpânire din ce în ce mai acut asupra oamenilor.

Referitor la rolul terapeutic al rugăciunii și la importanța acesteia pentru vremurile pe care le trăim, teologul Jean-Claude Larchet afirmă următoarele: „Rugăciunea duce la pacea și liniștea sufletului prin puterea pe care o are, pe de o parte, de a risipi frica, și îndeosebi forma ei cea mai perfidă, neliniștea-angoasa, care, din pricina caracterului ei nemotivat, nu poate fi combătută direct, la modul antiretic, adică opunându-i argumente logice.  Legată de lucrarea diavolilor, aceasta poate fi biruită numai prin rugăciune. […] Numai puterea lui Dumnezeu chemat în rugăciune îl poate tămădui pe om de această boală înfricoșătoare, care pătrunde în toate ungherele sufletului și-i atacă chiar și trupul, lăsându-l pe om pradă propriului chin și cu totul neputincios, neliniștea (angoasa) fiind pricina celei mai mari neputințe și slăbiciuni. […] Rugăciunea, care, pentru a fi curată, alungă orice reprezentare, de orice natură ar fi ea și mai întâi de toate, orice imagine, îl scoate pe om de sub stăpânirea tiranică a imaginației, tămăduindu-l de toate manifestările ei patologice”[14]. Prin aceste manifestări patologice se înțelege, desigur, orice formă de pervertire mentală (sufletească) care macină ființa omenească (de pildă, depresia).

Rugăciunea este cea care unifică sufletul, întărindu-i acestuia puterile, facultățile cu care l-a înzestrat Dumnezeu: „Atunci când mintea s-a unit cu inima, puterile sufletului, luând parte cu toate la rugăciune, nu mai rătăcesc în lumea sensibilă și nu mai lucrează contrar firii, ci se întorc și se îndreaptă spre Dumnezeu, și astfel își regăsesc și ele lucrarea proprie, pentru care i-au și fost date omului de Creatorul său. În această folosire a lor potrivit firii și menirii lor, ele își redobândesc sănătatea pierdută.”[15]

Rugăciunea este cea care alungă iureșul gândurilor care adesea ne atacă și pe care nu le putem controla. Simțim deseori cum sufletul nostru este robit de gânduri și de stări confuze care ne afectează viața și activitățile noastre cotidiene. Or, rugăciunea este cea care îl ajută pe om să se împotrivească tuturor acestora, punându-l pe om în legătură cu Hristos care este pacea noastră: „rugăciunea nu numai că oprește viforul gândurilor, ci și mulțimea lor o stinge, căci prin luarea-aminte ea strânge toate cugetele într-unul singur, cugetarea la Dumnezeu, care ajunge singurul țel al tuturor puterilor sufletului. Duhul omului nu mai este fărâmițat în nenumăratele și feluritele gânduri pe care le naște rătăcirea sa în lumea sensibilă; iar sufletul nu mai este târât în toate părțile de puterile sale, care lucrează fiecare pe temeiuri deosebite unele de altele și în scopuri lipsite de înțeles și rânduială. Prin rugăciune se ajunge la unificarea în întregime a minții și a sufletului”[16].

Vindecarea trupului prin rugăciune

Nici trupul nu rămâne lipsit de efectul tămăduitor al rugăciunii, întrucât și el participă la ea, armonizându-se cu sufletul, conferindu-i din puterile sale, păstrând o atitudine cuvenită, folosindu-și facultățile proprii spre a înlesni rugăciunea și chiar rugându-se el însuși potrivit naturii sale specifice, îndeosebi prin metanii. În acest fel, Sfinții Părinți arată că omul care se roagă, se roagă cu întreaga sa ființă. Rugăciunea angajează atât sufletul, cât și trupul omenesc. Consecința acestui fapt constă în aceea că binefacerile pe care rugăciunea le sădește în om au în vedere și trupul acestuia. Astfel, rugăciunea este una dintre „lucrările comune ale sufletului și trupului care nu țintuiesc duhul de trup, ci ridică trupul aproape de vrednicia duhului și-l înduplecă și pe el să tindă în sus”[17]. Acest lucru este evident în „rugăciunea lui Iisus”, în cadrul căreia trupul și, în special centrul său, inima, joacă un rol fundamental. Prin aceasta, omul poate primi în întreaga lui ființă harul dumnezeiesc, trupul împărtășindu-se nemijlocit de rânduiala, unificarea și pacea pe care rugăciunea le aduce în suflet.[18] În acest sens, Părintele Zaharia Zaharou afirmă următoarele: „Inima este locul unde se cultivă împărtășirea lui Dumnezeu cu omul, și acolo Duhul lui Dumnezeu Se descoperă, lucrează și Se roagă. Deschiderea inimii prin rugăciune vindecă persoana omului. Mintea omului se adună înlăuntru și se unește cu inima. Astfel, inima se lărgește spre a cuprinde toată plinătatea dragostei lui Hristos”[19].

Rugăciunea face ca diferitele facultăți ale trupului să acționeze în vederea atingerii unui unic și același țel: Dumnezeu. Ea unifică astfel trupul, reunindu-l totodată și cu sufletul. În acest fel, datorită rugăciunii, omul își regăsește unitatea armonioasă a constituției sale psiho-somatice firești, desființându-se starea de separare dintre suflet și trup, caracteristică firii căzute.[20]

Referitor la importanța terapeutică a rugăciunii pentru trupul omenesc, același teolog Larchet arată că toate mădularele trupului „sunt vindecate prin rugăciune, trecând de la o activitate care nu ține seama de Dumnezeu la o lucrare potrivit voinței Lui.  Ea face ca limba să rostească cuvinte adresate lui Dumnezeu, să vorbească despre El și întru El, cu pace, blândețe, curaj și înțelepciune; urechile le face să aculte <<învățăturile dumnezeiești nu numai ca să le audă pe ele, ci, după cuvântul lui David, ca să-și amintească de poruncile lui Dumnezeu, spre a le împlini pe ele>>[21] (Ps. 102, 18). Datorită ei, <<mâinile și picioarele noastre slujesc voii dumnezeiești>>[22][23].

Așadar, din citatul de mai sus, observăm modul în care rugăciunea vindecă și modelează întreaga structură somatică (dar și sufletească) a omului, reașezând-o în firescul conferit omului de către Dumnezeu prin actul creației. Mai mult decât atât, slujbele Bisericii dovedesc faptul că rugăciunea contribuie esențial la vindecarea efectivă a rănilor trupești (a se vedea, de pildă, rânduiala Tainei Sfântului Maslu). Acest lucru nu se explică decât prin faptul că rugăciunea este cea care sălășluiește în ființa omului harul cel vindecător al Preasfintei Treimi care lucrează peste nivelul de înțelegere al acestuia.

Concluzii

Așadar, potrivit aspectelor prezentate mai sus, rugăciunea îl reașează pe om în firescul său, în conformitate cu chipul divin dăruit de Dumnezeu prin actul creației. Această reașezare (vindecare) prin rugăciune vizează atât sufletul, cât și trupul omului îmbolnăvit din pricina păcatului.

Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului și a revenirii sale întru sănătate. Prin ea, omul I se adresează lui Hristos-Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată boala și de toată răutatea.

Astfel, „rugăciunea îl face pe om liber cu adevărat. Îl scoate din mărginirea înrobitoare a eului său pătimaș pentru a-l deschide infinitului dumnezeiesc. Tămăduindu-l pe om de păcat și de patimi, rugăciunea îl scoate din robia lor și-l izbăvește de nenorocitele lor urmări”[24]. În acest fel, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea este „păzitoarea sănătății”[25].

Pr. Ilie Molea,

Misionar protopopesc al Protopopiatului Rădăuți

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013;

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Vol.I, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2012;

Felea, Ilarion V., Religia iubirii, ediția a II-a revizuită,Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012;

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2006;

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Traducere, Introducere și Note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;

Stăniloae, Părintele Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, ediția a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 2003;

Stăniloae, Preotul Profesor Dumitru, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Vlachos, Mitropolit Hierotheos , Psihoterapia ortodoxă-știința Sfinților Părinți, ediția a II-a, revizuită și îmbunătățită, Editura Partoș, Timișoara, 2016;

Zaharou, Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre! (II Corinteni 6:13): lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului Sofronie de la Essex, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2015.


[1] Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, ediția a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp.29-30.

[2] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Vol.I, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 21.

[3] Ibidem, p. 24.

[4] Părintele Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 30.

[5] Ibidem, pp. 42-43.

[6] Ilarion V. Felea, Religia iubirii, ediția a II-a revizuită,Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, p. 78.

[7] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Traducere, Introducere și Note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 403.

[8] Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2006, pp. 302-303.

[9] Omilii la Facere, XXX, 5 apud Jean-Claude Larchet, op.cit., pp. 304-305.

[10] Despre pocăință, IV, 4 apud Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 305.

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, VII, 25 apud Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 307.

[12] Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 307.

[13] Evagrie, Capete gnostice, IV, 62 apud Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 307.

[14] Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 308-309.

[15] Ibidem, p. 309. A se vedea și Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 290-299.

[16] Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 309. A se vedea și Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă-știința Sfinților Părinți, ediția a II-a, revizuită și îmbunătățită, Editura Partoș, Timișoara, 2016,  pp. 240-244.

[17] Sf. Grigorie Palama, Triade, II, 2, 12 apud Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 310.

[18] Jean-Claude Larchet, op.cit., pp. 310-311.

[19] Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre! (II Corinteni 6:13): lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului Sofronie de la Essex, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2015, pp. 150-151.

[20] Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 311.

[21] Sf. Grigorie Palama, Triade, II, 2, 20 apud Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 311.

[22] Ibidem.

[23] Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 311.

[24] Ibidem.

[25] Împotriva anomeilor, VII, 7 apud Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 312.

FotoCredit: Doxologia – Oana Nechifor