Mitropolitul Iosif I Mușatinul, între continuitate eclezială apostolică și „recunoașterea sa canonică” de către Patriarhia Ecumenică

Motto: „Singură Mitropolia Moldovei și a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Modovei și a Sucevei se datorește introducerea Limbii Române în Biserică și în Stat. Ea este Mama Neamului Românesc”. (Declarația Poetului și jurnalistului Mihai Eminescu).

---

1. Introducere

            Întrucât anul acesta se împlinesc 625 de ani de la numirea de către Patriarhul ecumenic Matei  al Constantinopolului a primului Mitropolit „canonic” al Moldovei Iosif I Mușatinul, pe 21 Iulie 1401, se cuvine o analiză atentă și nuanțată, care să țină cont de teritoriul canonic al Țărilor Române, până la acel eveniment, de tradiția apostolică, de canoanele Bisericii Universale, și de ecleziologia ortodoxă.

            Această numire „canonică” nu însemna faptul că până la Iosif I Mușatinul, toți Episcopii, Arhiepiscopii și Mitropoliții români erau necanonici, ci dimpotrivă este o recunoaștere de facto, a unei stări de fapt, privind principiul succesiunii apostolice firești, care funcționa  valid eclezial în teritoriul canonic românesc, în ciuda faptului că acest teritoriu eclezial local, nu era încă încorporat în sistemul eclezial-administrativ, pretins și impus arbitrar de Patriarhia Ecumenică, pentru că nu era necesar și nici oportun până la acel moment.

            De altfel, nici după 1401 în Moldova și 1359 în Muntenia „recunoașterea ecumenică” nu a presupus vreo urgență pastorală și nici o necesitate canonică imperativă  pentru teritoriul canonic autonom român, întrucât românii au fost încreștinați de primul chemat la apostolat, Sfântul Apostol Andrei și prin succesiune apostolică s-a răspândit creștinismul în tot spațiul pontic-carpato-dunărean, din generație în generație.

1.1. Imixtiune politică și încălcări de canoane ale Patriarhiei ecumenice

            Patriarhia Ecumenică, nu de puține ori în istoria sa, a abuzat discreționar de dreptul de a acorda  recunoaștere canonică, din dorință de putere, de control, și chiar de „interese pământești”^[1] și de influențare politică, asupra unor entități ecleziale autocefale locale, cu tradiție îndelungată și bine așezate istoric. Amintim doar de amestecul în Biserica Autonomă Ortodoxă a Finlandei^[2] (1923), iar recent, prin recunoașterea Patriarhiei autocefale a Ucrainei (2019), din motive politice.   

            Astfel,  s-a  încălcat canonul 12 al sinodului IV Ecumenic, care „interzice declararea într-un mod unilateral a autonomiei, prin voință politică sau printr-o acțiune bisericească neaprobată de Biserica-Mamă, din care face parte entitatea bisericească”^[3].

1.2. Mitropolia Moldovei „acaparată pe persoană fizică” de către patriarhul ecumenic

            Patriarhia ecumenică era de acord cu înființarea Mitropoliei Moldovei, dar condusă cu episcopi trimiși de la Constantinopol, fără să existe vreun fundament canonic din punct de vedere ortodox^[4]. Această atitudine era în mod vizibil un abuz și o „confiscare pe persoană fizică” a Mitropoliei Moldovei.           

            Edificatoare sunt jignirile aduse Domnitorului Ștefan I Mușatinul și ierarhilor români, de către Patriarhia Ecumenică, atunci când sunt înscăunați episcopii locali Meletie și Iosif I Mușat, în Mitropolia Moldovei. Aceștia sunt etichetați ca „hoți, adulteri și tâlhari”^[5], acuzându-i că „au furat Biserica Rusovlahiei împotriva consimțământului sfântului și marelui sinod”^[6], numind Mitropolia Moldovei, „Biserica mea care se află în țara ta […], căci ați furat biserica la care nu aveați nici un drept, și o stăpâniți și l-ați alungat pe mitropolitul binecuvântat de către mine și care avea dreptul la ea”^[7].

            Deci, punctul culminant al acestei „tensiuni frățești” a fost dat de refuzul Patriarhului Ecumenic Matei de a recunoaște pe cei doi ierarhi din Moldova, Meletie și Iosif I Mușat^[8], ultimul fiind și instalat ca Mitropolit al Moldovei, care echivala cu declararea autocefaliei^[9], ceea ce din punct de vedere al „dreptului canonic de facto”, primit prin Taina Hirotoniei de a săvârși Sfintele Taine, era perfect canonic și firesc, întrucât se respecta tradiția de veacuri a Ortodoxiei.

            Istoria Bisericească a Moldovei consemnează faptul că au fost mai multe perioade considerate dificile, controversate, chiar conflictuale între Patriarhia de Constantinopol și Mitropolia Moldovei, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea^[10].

2. Mitropolia Moldovei și a Sucevei, între libertatea succesiuni apostolice și pretențiile nejustificate ale Patriarhiei Ecumenice

            A scrie o prelegere despre continuitatea eclezială apostolică a Mitropoliei Moldovei și a Sucevei și structura ei eclezial-canonică cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nu este vorba despre naționalism, etno-filetism, despre românism sau despre „suveranism”, ci despre o realitate istorică și canonică incontestabilă, care își are originea și îndreptățirea pastorală în creștinarea românilor de către Sf. Apostol Andrei, chiar dacă din punct de vedere organizatoric, statal și teritorial avem date istorice abia de la 1200-1300, când și Țara Moldovei era o țară de țări^[11].

            Poetul nepereche Mihai Eminescu surprinde magistral această stare de fapt, atunci când spune: „singură Mitropolia Moldovei și a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie [… ]”.

            Acest lucru este dovedit istoric și canonic, întrucât nu există nici o decizie sinodală panortodoxă sau canon asumat la nivelul întregii Ortodoxii, care să fi așezat Mitropolia Moldovei ca teritoriu canonic al Patriarhiei de Constantinopol^[12], ci a fost dintotdeauna teritoriu ortodox apostolic, suveran și neatârnat de vreo patriarhie, cum a fost până-n sec. V și în Biserica Ciprului, recunoscută abia la sinodul III ecumenic (431) și cu mici excepții în istoria Bisericii Ciprului, autonomă și independentă până în prezent, recunoscând doar o întâietate de onoare Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului^[13], după 1960, și nicidecum de subordonare administrativă sau canonică.

            La fel și Mitropolia Moldovei și a Sucevei s-a aflat întotdeauna în  comuniune frățească cu toate episcopiile locale ale vremii, cum stabilea canonul 34 Apostolic^[14] și nu în raport de relație sufragană, cu vreuna dintre ele. Deci, este vorba de comuniune eclezială,   concomitent cu independență administrativă^[15].

            Din păcate, expansiunea canonică și pretențiile hegemonice nejustificate ale Patriarhiei Ecumenice au fost impuse pe fondul unor imitări ale cezaro-papismului catolic, pretinse, în special, după schisma din 1054.

            Alexandru cel Bun „obține autocefalia oficială”, în anul 1401, pe care noi o aveam de veacuri (o autocefalie apostolică), însă, din bun simț, smerenie și  dorință de pace, Voievodul se conformează „dreptului canonic de jure”, în ciuda faptului că Moldova nu a făcut parte niciodată din teritoriul canonic al Constantinopolului.

            Acest drept canonic acorda o întâietate de cinste scaunului de la Constantinopol, (primatul de onoare și nu o întâietate eclezial-administrativă: vezi canonul 3 de la Sinodul II ecumenic), respectiv recunoașterea canonică a Bisericii Ortodoxe a Moldovei, oferită  cu multă gâlceavă de către Patriarhia de Constantinopol, prin Gramata Patriarhală, adresată de  Patriarhul ecumenic Matei, către Domnul Țării Moldovei, la data de 21 Iulie 1401.

            Prin această recunoaștere se ridică anatema abuzivă dată primului Mitropolit Iosif I Mușat, care a fost hirotonit de Mitropolitul Antonie al Haliciului, în timpul lui Roman Vodă Mușat, însă, fără înștiințarea și acordul pretins de Patriarhul de Constantinopol, care dorea un Mitropolit de origine grecească^[16].

            Constatăm, în acest caz, în mod vizibil, că este vorba despre o pretenție nejustificată, etno-filetistă, necanonică și abuzivă!

            Din păcate această atitudine arogantă și partinică se continuă constant și în zilele noastre. Exemplu cel mai elocvent este faptul că în Sfântul Munte Athos, din cele 20 de mănăstiri nici una nu este românească, în ciuda donațiilor, a ctitoriilor, a renovărilor integrale de schituri și mănăstiri, picturi, odoare bisericești etc. făcute de domnitorii români din secolul XIV până în secolul XIX, și care sunt consemnate în peste 25.000 de documente^[17], ce se găsesc în arhiva mănăstirilor athonite^[18].

            Fără să cădem „în ispita iubirii de neam”, care presupune să pui neamul deasupra adevărului istoric, nu putem să nu amintim și de veniturile colosale „scurse” până pe data de 13 Decembrie 1863^[19], spre Athos, dinspre mănăstirile românești închinate, ce însumau între 700.000 și 1.000.000 de hectare de teren, ce reprezenta 27% din teritoriul Țării Românești și 22,31% din teritoriul Moldovei^[20].  Reamintim că „o mănăstire închinată ieșea din jurisdicția ierarhului  autohton și era administrată exclusiv de mănăstirea către care era închinată”^[21].

            Să fie primite donațiile ca o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu, aduse din bogățiile pământului dăruit  românilor din grația divină! În plus, ca mângâiere, să ne amintim de sfatul dat românilor atoniți  de către părintele duhovnic Ignatie, de la mănăstirea Sfântul Ipatie: „nu vă întreceți cu grecii și cu rușii! Încercați să alergați în sens invers! În fond, Evanghelia Mântuitorului Hristos ne invită să ne batem pentru ultimul loc, nu pentru primul. Din acest punct de vedere, mi se  pare că românii sunt mai bine plasați”^[22].

            Tocmai pentru ca să nu „se întreacă” și să nu se pună rău cu grecii, Alexandru cel Bun negociază „intrarea în legalitate de jure” a Mitropolitului Iosif I Mușatinul și „anatema fu ridicată”, după ce, mai întâi, s-a constituit o „comisie de control” condusă de monahul bulgar Grigore Țamblac^[23], care a pledat favorabil pentru Mitropolitul Iosif, întrucât Patriarhia Ecumenică era pusă deja în fața unui fapt împlinit și era nevoită să recunoască starea de fapt, spune istoricul P. P. Panaitescu^[24].

            Alexandru cel Bun a înființat și cele două episcopii: de la Roman și Rădăuți, astfel, ierarhia bisericească din Moldova era „desăvârșită și recunoscută și în afară la celelalte popoare ortodoxe”.

2.1. Unitatea de Neam și de Credință: fundamentul biblic, pnevmatologic, ecleziologic și canonic al autocefaliei Bisericii Românești

            Credința creștină a fost pentru români prioritară și vitală, mult mai mult decât orice formă de organizare statală sau eclezial-administrativă și a dăinuit în sufletele și inimile lor ca într-un chivot sfânt.

            Unirea în suflet și în credință a trasat pentru români, mai întâi,  hotarele  liturgice și ecleziale ale cerului, proiectate pe teritoriul unei Românii creștine, după care s-au trasat și format, la vremea potrivită, granițele cele terestre ale României contemporane.

            Deci, prima unire și organizare duhovnicească a românilor cu Cerul, adică cu „Ierusalimul cel ceresc” (Evrei 12, 22) a făcut-o Sf. Apostol Andrei, legitimând și legând teritoriul canonic al Bisericii noastre, din trecut, prezent și viitor, direct cu „Altarul cel de sus și de la Cortul cel adevărat” (Evrei 8, 2)  al Sfintei Treimi.

            Acest lucru reprezintă suprema canonicitate și autocefalie ortodoxă a românilor de pretutindeni și este steaua polară după care trebuie să ne orientăm în istorie, atunci când vorbim de organizare statală sau bisericească.

            De aceea, pentru români, aproape două milenii, a fost mai importantă lărgirea, întărirea duhovnicească și unificarea cerului deasupra noastră, prin săvârșirea Sfintei Liturghii într-o singură limbă frumoasă și unitară, decât unirea sistemică într-un singur stat sau într-o singură Biserică națională, care s-au organizat abia în secolul 20, ceea ce a dat lumii impresia falsă, că românii s-au mișcat mai greu în istorie, decât alții.

            Românii au preferat să lucreze mai mult pe verticală, direct cu Cerul, iar pe orizontală au acționat la vremea potrivită și voită de Dumnezeu. Doar astfel au rezistat în fața pustiitoarelor năvăliri, fiind nevoiți adeseori să se retragă în codri, „punându-și bisericile pe căruțe”^[25], cum spune Nicolae Dabija, atât de sugestiv, de unde și zicala: „codru-i frate cu românul”.

            „Coloana vertebrală” a istoriei și a spiritualității românești s-a format și s-a întărit în munte. De la Sfântul Apostol Andrei și până la refugiul în munți a luptătorilor anticomuniști, muntele a fost mereu „frate” cu românul, întrucât muntele i-a fost loc de refugiu, sanctuar de rugăciune, cetate de apărare, izvor de apă și de hrană, oază de viețuire și de supraviețuire,  loc de îngropare a celor dragi, simbol al înălțării și al devenirii noastre hristice. Munții au fost și rămân vajnici apărători, martori vii și prieteni de încredere ai formării noastre bimilenare. „Muntele simbolizează înălțimea și frumusețea nevăzută a cerului”^[26] spune Fericitul Augustin.

            Simpozionul internațional prilejuit de împlinirea a 650 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Petru Mușat (1375-1391), serbat în anul 2025, la Rădăuți, cu binecuvântarea IPS Arhiepiscop Calinic al Sucevei și Rădăuților, la care au luat parte academicieni, istorici, teologi, profesori universitari, oameni de cultură și de artă, a reafirmat taina etnogenezei și a permanentei noastre locuiri, pe ambele maluri ale Prutului, ca vatră străbună, de la Nistru până la Tisa, cu suișurile și coborâșurile ei.

            Nu se poate vorbi despre o continuitate și canonicitate a Bisericii Ortodoxe Române, dacă nu se ia în considerare principiul etnic, unitatea de Neam și de credință a românilor de pretutindeni.

            O abordare complexă a acestui subiect, ne duce la concluzia, fără echivoc,  că autocefalia unei Biserici este un drept divin acordat de însuși Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când îi trimite pe apostoli să propovăduiască la toate neamurile: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 20).

            Astfel, harul care s-a revărsat din plin prin slujirea Sfintelor Taine ale Bisericii peste plaiurile românești, fie în mod continuu sau discontinuu, cauzat de vitregiile istoriei,   reprezintă îndreptățirea canonică a autocefaliei Bisericii noastre. Cei morţi, alături de cei vii şi de cei ce se vor naşte alcătuiesc Neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemați la judecată. De aceea se vorbește de o teologia a neamurilor^[27].

            Autocefalia acordată unei Biserici reprezintă doar o recunoaștere a Bisericilor naționale surori că, acea Biserică, se află în dreapta credință și într-o comuniune de dragoste cu Biserica Universală. Nu înseamnă că înainte de primirea autocefaliei, Sfântul Duh nu a lucrat în acea Biserică, ci lucrarea mântuitoare a Duhului Sfânt este prioritară și mult mai importantă decât orice formalitate juridică sau jurisdicție canonică rânduită subiectiv sau obiectiv de cei care coordonau destinele Bisericii universale sau naționale, la un moment dat.

            Din punct de vedere dogmatic și liturgic, săvârșirea Sfintelor Taine „legitimează canonic” Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, întrucât Sfântul Duh, de exemplu, atunci când este invocat la Epicleză, vine direct pe Sfânta Masă unde se oficiază Sfânta Liturghie, pentru a transforma Pâinea și Vinul în însuși Trupul și Sângele Mântuitorului, și nu „călătorește” mai întâi la Constantinopol, la Moscova sau la București, și coboară, în final, și la locul săvârșirii Sfintelor Taine!

            Dumnezeu iubește limbile și națiile și le unește prin puterea Sfântului Duh ca să înțeleagă toți mesajul Evangheliei Sale.    

            De exemplu, la Cincizecime ascultătorii mărturiseau uimiți despre Sfinții Apostoli: „îi auzim vorbind în limbile noastre despre mărețiile lui Dumnezeu” (Fapte 2, 11).

            Duhul Sfânt modelează națiile și le unește întru legătura păcii (Efeseni 4, 3), inspiră pe credincioșii lor, îi luminează și le dă calitatea de oameni duhovnicești, care pe toate le judecă (analizează –  evaluează – ἀνακρίνει), deoarece  primesc mintea (νοῦς) lui Hristos (1 Corinteni 1, 17 – 2, 15-16)^[28].

            Prin această minune Dumnezeu vrea să ne transmită că națiile sunt voite de Dumnezeu și ele pot forma un singur tot prin unirea credinței în Duhul Sfânt, păstrându-și fiecare, mai departe, identitatea și chemarea în istorie, cu deschidere în dragoste spre ceilalți.

            Întemeierea Bisericii, dintru început, are în componența sa mai multe neamuri.

            Sf. Apostol Luca spune că adunarea care asculta, era formată din mai multe naționalități, „din tot neamul de sub cer” (Fapte 2, 5; 9-11) și enumeră 14 etnii, printre care se aflau și „romani în treacăt” (strămoșii noștri), subliniind astfel, caracterul universal al acestui eveniment unic, întrucât minunea cuprinde și neamurile păgâne, deoarece darul vorbirii în alte limbi străine era dat cu scopul de a le aduce la Hristos, așa cum le-a poruncit, după înviere, Apostolilor Săi.

            De aici, deducem fără echivoc faptul că  Apostolii au propovăduit Evanghelia lui Hristos în limba proprie a fiecărui neam. Așadar, și Sfântul Apostol Andrei a vorbit în limba strămoșilor noștri traco-daco-geți. Sfântul Apostol Andrei – ne spun istoricii și tradiția Bisericii – a hirotonit „preoții” lui Zamolxe, în preoții lui Hristos și le-a vorbit în limba noastră.

            Deci, a impune o limbă străină unui Neam, în manifestarea unui act de cult, sau în viața de zi cu zi, este o impietate și  este contrară voii lui Dumnezeu.

            România respectă cu mare sfințenie dreptul divin, ca fiecare nație să-și păstreze graiul și cultura sa. România este singura țară din lume, care are reprezentanți de drept, proporțional, numiți în Parlament, din fiecare cele 18 minorități naționale. La începutul fiecărui an școlar, România tipărește Abecedarul în 18 limbi străine!  Respectând neamurile, se respectă voia lui Dumnezeu.

2.2. Limita teologică între iubirea de Neam, politică și etno-filetism

            Etno-filetismul este o „iubire de neam” egocentristă, ruptă de dimensiunea universală a Bisericii. Este considerat erezie, condamnată de Biserica Ortodoxă pe 10 Septembrie 1872 la Constantinopol, pentru că transformă iubirea de neam într-un instrument politic, care pune Națiunea mai presus de adevărul revelat.

            Autocefalia acordată pe criterii etnice nu poate fi considerată etno-filetism, întrucât este reglementată prin canonul 34 Apostolic. Bisericile autocefale slujesc interesului comunitar local, dar cu deschidere spre dimensiunea universală și spre veșnicie cu Hristos.

            Modelul iubirii de Neam, până la jertfa supremă, este marele Moise, care nu poate fi acuzat de etnofiletism: „și s-a întors Moise la Domnul și a zis: „O, Doamne, poporul acesta a săvârșit păcat mare, făcându-și dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Ieșire 32, 32). Marele Moise cere să fie șters și el din „Cartea Vieții”, dacă Dumnezeu nu se va milostivi și îndura să-i ierte poporul de greșelile lui. Deci, Moise nu s-a dezis de poporul său, ci l-a apărat chiar atunci când a săvârșit cel mai mare păcat posibil: idolatria!

            Iubirea de Patrie înseamnă, din punct de vedere biblic, identificarea cu poporul tău, în orice situație s-ar afla și lupta personală pentru a-l duce spre înviere în fața lui Dumnezeu, la judecata neamurilor (Matei 24, 30; Apocalipsa 7, 9), când va veni fiecare nație cu „cinstea și slava sa” (Apocalipsa 21, 26).

            Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae mărturisește despre valoarea neamurilor: ,,tot materialul vieţii sufleteşti, diferit de la om la om şi de la popor la popor, după determinări istorice şi geografice, scăldat şi frământat de acelaşi har dumnezeiesc, de aceleaşi învăţături creştine, devine creştin; şi atunci, evident că fiecare popor reprezintă creştinismul altfel realizat”^[29].

            De aceea este compatibilă Ortodoxia cu naționalitatea fiecărui neam care a primit-o.

            Nu este întâmplător faptul că ne naștem într-o anumită familie, că aparținem unui anumit neam. Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne-a hotărât o evoluție în istorie, prin Biserica sa națională. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmași.

            Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu, slujind-o cu iubire jertfelnică. Biserica este a lui Iisus Hristos, Trupul tainic, viu şi activ în lume şi în istorie. De aceea trebuie să fie metapolitică, dincolo de politică, nu în afara ei, așa cum doreau ateii comuniști să țină Biserica doar într-un „getou liturgic”, ci Biserica trebuie să vegheze la spiritualizarea actului politic sau administrativ, nu să se dilueze în politică sau în „asistența socială de cinci stele.”

            Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a „spiritualiza” politica şi nu de a politiza Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că, Biserica şi slujitorii ei, au datoria morală de a arăta politicienilor care sunt exigențele şi principiile moralei creștine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă^[30].

            Adevărata comunitate spirituală a creștinului e Biserica, nu statul. În acest sens nu există alternativă. În afară de Biserică nu există comunitate spirituală. De aceea nu se poate vorbi de un stat-comunitate spirituală, de un stat teocratic sau de un stat mondial utopic și himeric.

            Biserica Ortodoxă recunoaște stăpânirii, respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti”, pe baza revelației biblice, un statut trecător și constructiv, doar dacă stăpânirea este de la Dumnezeu rânduită și iubește Patria, slujindu-o și apărându-o cu prețul vieții^[31].

3. Concluzii și perspective

            Putem spune, fără echivoc: că Mitropolia din Moldova, pe tot parcursul ei istoric, nu a încălcat nici canonul 34 Apostolic, nici canonul 12,  și nici canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, prin hirotonirea ca Mitropolit a lui Iosif I Mușat, întrucât „Biserica-Mamă” este Biserica întemeiată la Cincizecime, iar Patriarhia Ecumenică nu ne-a fost mamă niciodată, drept urmare, nu o putem defini ca „Biserică Mamă”^[32], ceea ce nu exclude relații frățești ecumenice, dar nu de filiație maternă, cum a pretins în istorie și mai recent la sfințirea Catedralei Naționale^[33], ci doar soră în Hristos, deoarece Moldova nu fusese niciodată provincie a Imperiul Bizantin^[34].

            Biserica Ortodoxă Română a urmărit dintotdeauna „unitatea eclezială panortodoxă”, sintagmă folosită de Preafericitul Daniel, la Conferința Teologică Internațională, intitulată: „Unitatea panortodoxă și sinodalitatea”, ținută la Iași, 9-12 Ianuarie, 2019 și a căutat „să păstreze unitatea de dogmă, de cult și de disciplină canonică dar să organizeze o Biserică locală liberă de orice constrângeri care ar fi putut veni din exteriorul ei”^[35].

Pr. dr. docent Mihai VALICĂ

Vatra Dornei, Catedrala Ortodoxă „Sfânta Treime”

^[1]    Pr. Liviu STAN, „Pravila lui Alexandru cel Bun și vechea autocefalie a Moldovei”, în: Mitropolia Moldovei și a Sucevei, nr. 3-4/1960, p. 171, scrie: „Patriarhia din Constantinopol se amesteca nu numai tutelând bisericește Moldova, ci și bântuind-o din alte interese pământești”.

^[2]    Disponibil la: https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/usile-bisericilor-finlandeze-sunt-deschise-tuturor-105375.html.

^[3]    Georgică GRIGORIȚĂ, „Autocefalia în Biserica Ortodoxă. Studiu canonic”, în vol. Autocefalia. Libertate și Demnitate, Ed. Bazilica , București, 2010, p. 75.

^[4]    pr. Mircea PĂCURARU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Ed. a II-a, revizuită și întregită, Ed. Andreiana, Sibiu, 2007, p. 106.

^[5]    Scrisoarea din Mai 1395 către Ștefan I Mușatinul din „Acta Patriarhatus Constantinopolitani”, în: vol. Fontes Historiae Daco-Romane, Izvoarele Istoriei Românie 

      i, IV, Scriitori și Acte Bizantine, Secolele IV-XV, publicate de Haralambie MIHĂESCU et alii, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982, pp. 247-249.

^[6]    „Acta Patriarhatus Constantinopolitani”, în: vol. Fontes Historiae Daco-Romane, Izvoarele Istoriei României, IV, Scriitori și Acte Bizantine, Secolele IV-XV, publicate de Haralambie MIHĂESCU et alii, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982, p. 247.

^[7]    Scrisoarea din Mai 1395 către Ștefan I Mușatinul din „Acta Patriarhatus Constantinopolitani”, în: vol. Fontes Historiae Daco-Romane, Izvoarele Istoriei României, IV, Scriitori și Acte Bizantine, Secolele IV-XV, publicate de Haralambie MIHĂESCU et alii, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982, pp. 247-249.

^[8]    Vezi pe larg: Arhim. Ciprian ZAHARIA, Iosif I Mușat, Întâiul Mare Ierarh Român, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1987, 296 pp.

^[9]    Georgică GRIGORIȚĂ, „Autocefalie în Sinodalitate. Autonomia eclezială în Biserica Ortodoxă din punct de vedere canonic”, în: Biserica Ortodoxă Română, 1/2010, pp. 229-259.

^[10]   Ștefan S. GOROVEI, „Întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul relațiilor moldo-bizantine”, în: Teologie și Viață, nr. 8-10/1993, pp.28-52; Vezi și: „Credință și Cultură în Moldova”, în: Teologie și Viață, Revistă de gândire și spiritualitate, nr. 8-10/1993, pp. 254

^[11]   Acad. Ioan-Aurel POP, „Laudă descălecătorilor și elogiu țării românești a Moldovei mușatine”, în: Mușatinii 650. Istorie, credință și artă, Ed. Crimca, Suceava, 2025, p. 8.

^[12]   Pr. drd. Sabin FOCA, „Relația Bisericii Ortodoxe din Moldova lui Petru I Mușatinul cu Patriarhia Ecumenică: între `teritoriu orotdox` și `Mitropolie canonică`, în: Mușatinii 650. Istorie, credință și artă, Ed. Crimca, Suceava, 2025, pp. 207-228.

^[13]   Disponibil la: https://doxologia.ro/primatul-bisericii-ortodoxe-ciprului-s-intalnit-cu-papa-benedict-al-xvi-lea#:~:text=Arhiepiscopul%20Hrisostom%20al%20II%2Dlea%2C%20%C3%AEnt%C3%A2ist%C4%83t%C4%83torul%20Bisericii%20Ortodoxe,martie%202011%2C%20cu%20Papa%20Benedict%20al%20XVI%2Dlea. 

^[14]   În ceea ce privește autonomia eparhială acest canon conține mai multe principii, printre care amintim doar trei: principiul etnic (ierarhii unui neam), principiul sinodal (deciziile luate de întâistătătorul unei Biserici să fie luate cu aprobarea celorlalți), și principiul teritorial (întreaga Biserică locală). Vezi pe larg: Arhid. I.N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și Comentarii, Sibiu, 2005³, p. 27.

^[15]   Georgică GRIGORIȚĂ, „Autocefalia în Biserica Ortodoxă. Studiu canonic”, în vol. Autocefalia. Libertate și Demnitate, Ed. Bazilica , București, 2010, p. 69.

^[16]   Pr. Prof. Dr. Mihai VALICĂ, „Alexandru cel Bun – simbolul stabilității economice și suverane a Moldovei și mândria Dinastiei Mușatine”, în: Mușatinii 650. Istorie, credință și artă, Ed. Crimca, Suceava, 2025, pp. 337-346.

^[17]   Mihai VALICĂ, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonie-theologie im Kontext der Lehre und Tradition in der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, teză de doctorat, ed. Christiana, București, 2008, pp. 248-250; Florin MARINESCU, Documente românești aflate în arhive grecești ce se referă la noul elinism, în: Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, București, 1985; Virgil CÂNDEA, Mărturii românești peste hotare,Vol. I, București, pp. 403-592 și Vol. 2, București, 1998, pp. 102-131.

^[18]   Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, pp. 361-384.

^[19]   Adunarea Legislativă vota Legea secularizării averilor mănăstirești închinate Muntelui Athos.

^[20]   Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, pp. 376-378.

^[21]   Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, p. 375; Vezi și: Pr. Dr. Ioan MOLDOVEANU, Contribuții la istoria relațiilor Țărilor române cu Muntele Athos, lucrare de doctorat, București, 2007; Diverse articole sub titlul: Românii și Sfântul Munte, Vol. I și II, Ed. Lucman, București, 2007, pp. 1500.

^[22]   Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, pp. 382-383.

^[23]   Diac. Vasile DEMCIUC, „Mitropolitul Grigore Țamblac, un ambasador al Ortodoxiei la începutul secolului al XV-lea”, în: Teologie și Viață, nr. 8-12/2001, pp. 21-34.

^[24]   Petre P. PANAITESCU, Alexandru cel Bun la cinci sute de ani de la moartea lui, Carte de Amintire tipărită de Ministerul Instrucției, Culturii și Artelor, București, 1932.

^[25]   Nicolae DABIJA, Biserica pe roți. Eseuri, Ed. Vicovia, Bacău, 2014.

^[26]   Fericitul Augustin, Predici, Sibiu, 2010, p. 65.

^[27]   Vezi pe larg: „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, mai ales pp. 9-15, 95-119 şi 175-187. Titlul volumului are întemeierea în I Corinteni 15, 22-23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea neamurilor”), Apocalipsa 15, 4; Vezi și Mihai VALICĂ, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonie-theologie im Kontext der Lehre und Tradition in der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, teză de doctorat, ed. Christiana, București, 2008, pp. 374-380; Mihai VALICĂ et alii, Introducere în Teologia Socială. Teze centrale pentru o Doctrină Socială a Bisericii, Bucureşti, 2005.

^[28]   Pr. Dr. Constantin COMAN, Duhul lui Dumnezeu și omul duhovnicesc, în: Erminia Duhului, Ed. Bizantină, București, 2002, pp. 80-81.

^[29]   Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 56.

^[30]   Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.

^[31]   Pr. Prof. Dr. Docent Mihai VALICĂ, Iubirea de Patrie, ca „slavă și cinstire a Neamului” prin Biserica lui Iisus Hristos, disponibil la:https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/iubirea-de-patrie-ca-slava-si-cinstire-a-neamului-prin-biserica-lui-iisus-hristos/.

^[32]   Constantin ERBICEANU, „Despre originea și întinderile Tronurilor Patriarhale în Biserica Creștină și în special la care tron am fost parte noi românii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 8/1890, pp. 569-600.

^[33]   Disponibil la:https://doxologia.ro/cuvantul-patriarhului-ecumenic-bartolomeu-la-dumnezeiasca-liturghie-savarsita-catedrala-nationala.

^[34]   † JUSTINIAN, Patriarhul României, „Valabilitatea actuală a canonului 28 al sinodului IV Ecumenic de la Calcedon”, în: Ortodoxia, nr. 2-3/1951, pp. 173-187; Pr. Ioan ENE, „Autonomie și autocefalie în istoria Mitropoliei Moldovei. Cu prilejul centenarului recunoașterii Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 4-6/1985, pp. 360-374.

^[35]   Pr. drd. Sabin FOCA, „Relația Bisericii Ortodoxe din Moldova lui Petru I Mușatinul cu Patriarhia Ecumenică: între `teritoriu orotdox` și `Mitropolie canonică`, în: Mușatinii 650. Istorie, credință și artă, Ed. Crimca, Suceava, 2025, p. 228.