Tânăra ARETINA MOROȘAN, fiica lui Dumitru și Matrona, născută pe 09 februarie 1935, din satul Bucșoaia, comuna Frasin, jud. Suceava, a pășit încrezătoare pe poarta Mănăstirii Moldovița într-o zi de vară a anului 1951, la doar 16 ani, spre a-și dedica întreaga viață lui Hristos. A venit dintr-o familie cu șapte copii – două fete și cinci băieți – , ea fiind cea mai mare dintre aceștia.
Era sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, la ora prânzului, când maicile din mănăstire veneau de la Sf. Liturghie, iar tânăra novice le-a întâmpinat cu binețea specifică oricărui creștin, dornică de a-și spune năzuința. Ea purta pe spate o trăistuță în care avea câteva plăcintuțe cu brânză făcute de bunica ei și câteva lucrușoare personale.
Maica Stareță Magdalena Andronic, o persoană înțeleaptă și cu multă duhovnicie, îi ascultă dorința și aflând și de binecuvântarea părinților ei, o acceptă cu multă dragoste spre a intra în ascultările mănăstirii.
Începutul n-a fost deloc ușor. Condițiile de trai în mănăstire erau destul de precare, deoarece aceasta se redeschisese doar de câțiva ani, după aproape 150 de ani de nefuncționare, reminiscențe ale perioadei de ocupație a Imperiului austro-ungar.
Încă din primele zile, sora Aretina și-a arătat, prin ascultările primite, vocația pentru care a intrat în mănăstire. Ca orice începător, a trecut prin toate ascultările: la curățenie, la grajd, la bucătărie, la pădure și la biserică, îndeplinindu-și cu multă râvnă fiecare misiune încredințată, fiind apreciată, în tot ceea ce făcea, de conducerea mănăstirii.
După un an, în 1952, consiliul duhovnicesc împreună cu părintele duhovnic Calinic Lupu a hotărât ca sora Aretina să primească uniforma de maică.
Maica Stareță Magdalena Andronic, observând și simțind dragostea, perspicacitatea, îndemânarea, priceperea și hărnicia tinerei novice, a decis la scurt timp ca sora Aretina să-i devină ucenică. Această misiune deloc ușoară a îndeplinit-o cu multă dragoste, conștiinciozitate și jertfă de sine aproape 30 de ani.
În 1953, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului, sora Aretina împreună cu alte 3 surori de mănăstire a urcat pe prima treaptă spre călugărie, devenind Rasofora Harisia.
În anul 1954 au început lucrările de restaurare a mănăstirii, iar Maica Harisia a fost cea care s-a ocupat de servirea hranei la peste 60 – 70 de persoane zilnic, ce erau muncitori, ingineri, arhitecți și reprezentanți ai conducerii Bisericii, care veneau să supravegheze lucrările ce se efectuau.
În toiul lucrărilor, în 1959, prin decretul 410 (dat de comuniști), când tineretul a fost scos din mănăstiri, maica Harisia și-a lăsat uniforma și a continuat să lucreze în mănăstire până când a fost nevoită în 1961 să revină în familie, dar cu multă nădejde și dorință de reîntoarcere. A urmat un an de zbucium. Timpul și l-a petrecut prin mănăstiri și mai puțin în familie. Mereu a trăit cu credința că pronia lui Dumnezeu o va readuce din nou la Moldovița, în obștea monahală care avea multă nevoie de prezența și ajutorul ei.
Într-adevăr, lucrarea lui Dumnezeu s-a arătat după un an de speranță, în 1962, când I.P.S. Mitropolit Iustin Moisescu a dat binecuvântarea, împreună cu mai marii partidului comunist, ca Maica Harisia să fie reprimită în Mănăstirea Moldovița spre a o ajuta pe Maica Stareță Magdalena Andronic la toate ascultările necesare, îndeosebi la primirea oaspeților și la arhondaric, fiind încadrată cu salariu de la stat.
Timpul a trecut și lucrurile s-au mai liniștit. Maica Harisia și-a demonstrat prin ascultările primite vocația monahicească și în 1979, în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae, a depus votul monahal primind numele Sfintei Lucia fecioara din Siracuza Siciliei. Călugăria i-a fost oficiată de părintele duhovnic al mănăstirii, Trifon Aioanei.
În 1981, pe 16 decembrie, Maica Stareță Magdalena Andronic a trecut la cele veșnice, iar Maica Lucia a continuat cu aceeași râvnă responsabilitățile încredințate și în timpul celorlalte maici starețe care au urmat până astăzi: Negraru Cecilia, Niță Lavrentia, Tatulici Benedicta și Vicleanu Ecaterina..
În 2001, la vârsta de 66 de ani, Maica Lucia a fost pensionată, dar ea a continuat să rămână în aceeași ascultare.
Maica Lucia a absolvit 7 clase la Școala Generală Bucșoaia și școala monahală în mănăstire.
A avut talent la pictură, ca și o parte din frații ei, realizând doar câteva icoane, deoarece ascultările la care a fost solicitată nu i-au permis timpul necesar de a practica și această misiune.
Maica Lucia a avut și posibilitatea de a călători în străinătate, în pelerinaje de folos duhovnicesc : la Ierusalim, în peninsula Sinai, în Cipru, în Italia, la Roma și Veneția, în Grecia, în Ucraina, până la Kiev.
Maica Lucia a preluat de la familie tot ce a fost mai bun și de folos: dărnicia inimii, iubirea necondiționată, duhul muncii și al rugăciunii, milostenia și respectul reciproc. A fost o măicuță ca o „mamă” spirituală, a cărei existență este definită de dăruirea totală față de Dumnezeu și de aproapele. Ea nu-și găsea liniștea doar în rugăciune, ci și în acțiuni, fiind o mângâiere pentru cei care veneau în contact cu ea. Avea ochii blânzi, în care se oglindea o pace profundă. Privirea ei îmbrățișa, oferind liniște instantanee celor necăjiți. Mâinile ei, adesea aspre de la munca fizică, erau mereu gata să le ridice de a face semnul crucii peste un creștin suferind. Mersul îi era liniștit, smerit, dar hotărât atunci când cineva avea nevoie de ajutorul ei imediat.
Dragostea ei era curată și necondiționată. Nu făcea diferențe între oameni, ci vedea în fiecare om „chipul lui Dumnezeu” . Practica o iubire jertfelnică, punând nevoile altora mai presus de propria odihnă. Milostenia ei nu era doar materială, ci mai ales spirituală. Găsea mereu ceva de dăruit: o prescură, o icoană, o vorbă de duh, aducând astfel bucurii, speranțe și încredere. Ea simțea suferința de la distanță și oferea sufletelor tulburate un cuvânt bun sau o rugăciune. Toate mulțumirile le atribuia lui Dumnezeu și Maicii Domnului.
Asculta pe oricine cu o răbdare îngerească, luând necazurile lor asupra ei, rugându-se pentru fiecare. Nu stătea niciodată degeaba. Ascultarea în mănăstire i-a fost scut întipărit în viața ei de călugăriță, până când Dumnezeu a oprit-o pentru a o pregăti de plecare în Împărăția Sa.
Prin tot ceea ce a însemnat în obștea Mănăstirii Moldovița și prin ascultările îndeplinite, Maica Lucia Moroșan va rămâne un exemplu de neuitat pentru noi, prin dragoste, înțelepciune, râvnă călugărească, jertfă pentru sine, pentru aproapele și pentru bunul obștesc și printr-o ospitalitate avramică, față de toți cei care au pășit pragul mănăstirii noastre, mereu statornică în bunătatea inimii sale de ospitalitate.
Întocmit de către Monahia Tatiana Drelciuc