Rolul şi locul pe care domnitorul Ştefan cel Mare reuşise să şi le impună în contextul confruntărilor internaţionale de la sfârşitul secolului al XV -lea sunt evidenţiate de documentele vremii.
Din anii 1490 – 1492 datează o semnificativă caracterizare a personalităţii militare şi diplomatice a lui Ştefan cel Mare, dovadă a prestigiului principatului est carpatic. Homo sagacissimo et callidissimo in lo mestiere del’arme (Om prea înţelept şi înflăcărat în meseria armelor) după expresia bolognezului Francesco Trancedini. O caracterizare care explică strategia militară şi diplomatică de care a dat dovadă Ştefan cel Mare mai ales după pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe în 1484, fortificaţii cu o valoare deosebit de importantă pentru politica economică şi militară a Ţării Moldovei.
Confruntată cu o cruciadă antiotomană, deturnată încă de la plecare împotriva sa, domnia Moldovei a acţionat ferm pentru apărarea existenţei ţării, fără a abandona definitiv ideea folosirii sprijinului militar polon pentru recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe. Speranţa a fost însă spulberată o dată cu invazia oastei regelui Ioan Albert în Moldova.
Celor care-l sfătuiau pe rege să renunţe la campania împotriva Moldovei, Ioan Albert le mărturisea „gândul meu nu-l cunoaşteţi – îl cunosc numai eu însumi şi dacă haina de pe mine mi l-ar cunoaşte aş arunca-o în foc”.
Practic planurile sale politico-militare vizau, să facă din Polonia o putere pe continent, o putere întinsă de la Baltica la Marea Neagră şi Dunărea maritimă, pivot al unui bloc compact al statelor cârmuite de fraţii Jaggeloni, de asemenea avea planuri duşmănoase şi brutale la adresa lui Ştefan cel Mare, sperând, nici mai mult nici mai puţin, ca printr-o lovitură decisivă să-l captureze pe domnitorul român şi să-l instaleze la Suceava pe fratele său Sigismund, sub domnia căruia Moldova să devină avanpost al Poloniei la Dunăre şi Marea Neagră.
Efectivele polone erau impresionante, deoarece regele decretase mobilizare generală, a oştilor regatului şi ale vasalilor din afara hotarelor ţării sale, răspândind vestea că„turcii şi moldovenii vin cu mare putere asupra Poloniei şi a poruncit întregii şleahte să se ridice în primăvara anului 1497.”(Cronicarul Bielski)
În faţa unei asemenea concentrări de forţe militare Ştefan cel Mare a chemat sub steaguri oastea cea mare a ţării, aproximativ 40.000 de oşteni după cronicarul Wapowski. În faţa agresiunii care ameninţa dinspre nord Ţara Moldovei, Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, a trimis pentru apărarea ţării surori de la est de Carpaţi un corp de cavalerie, iar transilvănenii 12.000 de oşteni, sub comanda personală a voievodului Bartolomeu Drágfi.
Polonii au trecut Nistrul pe la Mihălceni şi, înaintând pe pământul românesc au apucat pe „şleaul moldovenesc” sau pe „drumul Liovului” care urma pe la nord cursul Prutului, după ce au continuat marşul traversând Codrul Cosminului şi îndreptându-se spre târgul Siret.
Cronicile polone scriu că moralul era din ce în ce mai şubred al oştenilor lui Ioan Albert, mai ales după ce ei au început să-şi dea seama că războiul vizează supunerea Moldovei. Acestei stări de spirit i s-a adăugat în curând şi teama, trupele de hărţuire trimise de Ştefan cel Mare în calea invadatorilor provocându-le pierderi simţitoare. „Şi când trecură în Moldova – scria Matei Miechowski în cronica sa- i apucă o frică aşa de mare încât adesea mulţime de poloni erau alungaţi în chip ruşinos de o mână de moldoveni ”.
După cum atestă documentele vremii Ştefan cel Mare a dispus să se folosească procedee ingenioase de inducere în eroare a inamicului şi de ţinere a acestuia într-o stare de tensiune continuă.
La 27 septembrie 1497 armata polonă a ocupat oraşul Suceava, care a rezistat asediului, zidurile cetăţii şi eroismul garnizoanei neputând fi clintite nici de artileria grea, nici de asalturile adversarului. Treptat polonii s-au trezit ei înşişi în ipostaza de asediaţi, toate legăturile cu exteriorul fiindu-le interceptate.
Pierderile în oameni şi cai, nemulţumirea nobililor poloni care „au început să murmure, zicând că regele i-a adus pentru ca să-i piardă” (Kronika polska a lui Bielski), boala de friguri a suveranului şi molimele ce bântuiau tot atâtea premise pentru acceptarea de către Ioan Albert a armistiţiului cu domnul Moldovei. Armistiţiul s-a încheiat în condiţiile impuse de către Ştefan cel M are şi anume acelea de retragere a oastei invadatoare pe acelaşi drum pe care venise. Regele a dat ordin de retragere pe drumul obişnuit spre Cernăuţi, care trecea prin Codrii Cosminului. Cunoscând itinerarul de retragere al inamicului Ştefan cel Mare a hotărât să-l nimicească în Codrii Cosminului într-o ambuscadă de mari proporţii.
Ca urmare a atacului executat prin surprindere, inamicul a încercat să se regrupeze, căutând cu disperare să constituie un dispozitiv coerent de apărare. Au primat însă dezordinea şi învălmăşeala.
Ştefan cel Mare pune să se ocupe ieşirea din codru dinspre miazănoapte, aşază apoi oştenii chiar în codru, poruncindu-le să taie copacii pe ambele laturi ale drumului, lăsându-i numai înţinaţi, şi în momentul când armara polonă se angajase mai toată în pădure – joi 26 octombrie 1497 – el atacă puternic ariegarda. Oastea lui Ioan Albert a fost prinsă ca într-o capcană şi strivită.
Bătălia din Codrii Cosminului s-a încheiat cu o categorică victorie a forţelor comandate de Ştefan cel Mare.
Regele Ioan Albert izbuti cu mare greutate să-şi facă drum şi ajunse, urmărit şi atacat mereu de moldoveni, la Cernăuţi. Din numeroasa şi falnica armată polonă care intrase în august în Moldova, s-a întors numai câteva frânturi.
Prada luată de moldoveni a fost uriaşă. În afară de steaguri, tunuri şi ceea ce aveau cei prinşi sau ucişi asupra lor, un izvor prusian vorbeşte şi de „6000 de care acoperite” care au căzut toate în mâna ostaşilor lui Ştefan cel Mare.
În ce priveşte pe prizonieri, tradiţia consemnată de Ion Neculce în „O samă de cuvinte” spune că Ştefan cel Mare ar fi poruncit să fie puşi să are mai multe locuri întinse pe care le-a semănat apoi cu ghindă şi aşa au crescut dumbrăvi pentru pomenire ca să nu se mai acolisească (să se lege n.n.) de Moldova .
Bătălia de la 26 octombrie 1497 din Codrii Cosminului care a probat deosebitele calităţi de strateg şi tactician ale lui Ştefan cel Mare, se înscrie ca una din cele mai categorice victorii militare împotriva unei armate de invazie cu efective superioare, obţinute de români în secolul al XV -lea.