Astăzi, 24 ianuarie 2023, se împlinesc 164 de ani de la Unirea Principatelor Române. Unirea celor două Principate extracarpatice, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe 5 și 24 ianuarie 1859, în Adunările elective prezidate de mitropoliții Sofronie Miclescu al Moldovei (1851-1851), respectiv Nifon al Ungrovlahiei (1850-1865), reprezintă o încununare a unui întreg proces de deșteptare națională și de cristalizare a ideii de națiune, la care Biserica Ortodoxă, parte a poporului pe care îl păstorea, a contribuit în mod fundamental[2].
Evenimentul istoric săvârşit acum 164 de ani în clădirea de pe Dealul Mitropoliei, clădire care a rămas un reper al istoriei, al credinţei şi culturii creştine româneşti, este temelia de început pentru realizarea statului român modern, care din anul 1862 a primit numele România.
Deși despărțit vremelnic de lanțul Carpaților sau de apa Milcovului, neamul românesc s-a simțit unul și nedespărțit în decursul istoriei sale bimilenare. Încă de la formarea sa, poporul român a avut mereu conștiința unității de neam, de limbă și de credință, precum și a continuității sale pe teritoriul fostei Dacii[3].
Părintele profesor Constantin Galeriu vorbea despre unitatea indisolubilă dintre cele țări de-a lungul vremii prin termeni apropiați de cei sacri: „Unire, cuvânt sfânt, cuvânt de Evanghelie! Iar noi, de la obârșie, din adâncurile istoriei, am trăit în conștiința unității noastre, a neamului. O unitate organică, firească, întemeiată pe niște premise fundamentale. A fost dintru început unitatea sufletească a poporului cu pământul. Suntem fiii acestui pământ, ca răsăriți din el, autohtoni, și istoria, din zorile ei, aici ne-a pomenit înfrățiți cu munții și câmpiile, cu apele și pădurile, cu mioarele și cu celelalte ființe vii de aici, ca în balada „Miorița”[4].
Umaniștii din perioada secolelor XV-XVI au consemnat adesea conștiința cu care vorbesc românii despre originea și vechimea lor. Așa, de pildă, Mitropolitul Maxim Brancovici al Ungrovlahiei (†1516) a împăcat pe Bogdan cel Orb, domnul Moldovei, cu Radu cel Mare al Țării Românești, în fața unei iminente ciocniri armate între ei, în 1507, arătându-le că „sunteți creștini și de aceeași seminție”. Iar Nicolae Olahus, român de origine, afirma, la jumătatea secolului al XVI-lea, că „moldovenii au aceeași limbă, obiceiuri și religie ca și cei din Muntenia”[5].
Unirea Moldovei cu Țara Românească, săvârșită prin dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, în ambele principate, constituie nu numai o consecință firească a Revoluției de la 1848, ci și o etapă câștigată pe drumul de progres al poporului român. Acest act politic a fost o victorie a populației pentru mai bine, dar și a acțiunilor unei generații ilustre din cele două țări române[6], din care nu lipseau Ion Ghica, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion C. Brătianu, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, considerat simbolul unui moment unic al istoriei noastre, pentru care a rămas cunoscut în conștiința națională ca „Domnul Unirii”.
Dintre cei enumerați, marele patriot C.A. Rosetti afirma: „Noi vrem să nu mai fie moldoveni, munteni, transilvăneni, ci o singură națiune de români liberi și egali, fără protectori și suzerani”[7].
Se cade să amintim că în cursul frământărilor pentru unire, clerul ortodox s-a alăturat cu entuziasm partidei unioniste, sprijinindu-i cu căldură toate acțiunile. Astfel, Mitropoliții Sofronie Miclescu al Moldovei și Nifon al Ungrovlahiei au fost președinți ai Adunărilor Ad-Hoc și ai Adunărilor elective, care au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. De asemenea, toți episcopii eparhioți, câte doi reprezentanți ai cinului monahal și câte un preot de mir din fiecare eparhie au fost aleși ca deputați în Adunările Ad-Hoc. S-au remarcat între ei: Episcopii Calinic cel Sfânt de la Râmnic și Filotei de la Buzău, arhimandriții Neofit Scriban de la Iași, Melchisedec Ștefănescu de la Huși și Dionisie Romano, arhiereul Filaret Scriban de la Iași și mulți alții.
Să amintim în treacăt faptul că Mitropolitul Nifon propunea votarea sub jurământ, el însuşi pronunţând jurământul cu lacrimi în ochi, în faţa icoanei Preasfintei Treimi, rugându-se înaintea tuturor, cu aceste cuvinte: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-Ţi privirea Ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi! Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi într-o simţire şi fă ca inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău între noi şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine”. Iată, deci, că unirea a fost și un rod al rugăciunii ierarhilor de la acea vreme, reprezenta un ideal al românilor peste veacuri.
Deși nu a participat la alegeri, preoțimea a susținut unirea prin predici și cuvântări în cadrul TeDeum-urilor săvârșite la îndemnul Mitropolitului Sofronie al Moldovei. Celebră rămâne cuvântarea lui Neofit Scriban, din 5/17 ianuarie 1859, în care spunea: „Credința nației române nu a fost, nu este și nu va fi decât unirea românilor într-un singur stat, singura ancoră a mântuirii sale, singurul port în care poate scăpa corabia națională de furtuna valurilor ce o împresoară”[8]. În cadrul aceleiași cuvântări a arătat cât de mult ar fi putut afecta lipsa acestui act la unitatea de limbă, de credință și ne neam a poporului român: „Neunirea lovește și naționalitatea și religia: naționalitatea, căci națiunea nu este altceva decât o familie mare, iar dezbinătorul familiei este pe jumătate ucigaș de părinți, și religia creștină, prin neîmplinirea îndemnurilor evanghelice. Doar după unire se poate vorbi despre România, căci nimeni nu va fi nici valah, nici moldovean, ci toți români, nu două țări unite, ci una: o Românie, o Națiune, o Ortodoxie”, încheind cu cuvintele „Între moarte și lumină, o, Moldovo, alege!”[9].
Un aspect demn de adus în discuție cu privire la actul istoric de la 1859 este că elevii seminariilor teologice de la acea vreme au participat intens la evenimentele de unire. Între aceștia, Nicolae Costea de la Neamț (viitorul arhiereu Narcis Crețulescu Botoșăneanul) a scris un cântec de unire ce a devenit foarte cunoscut la acea vreme[10].
Discursul teologic invocat de către Mitropolitul Sofronie al Moldovei atunci când a iscălit pentru unire arăta cât de sacru era acest moment din istoria națiunii române. În momentul votării, el a spus: „Acolo unde este turma, acolo va fi și păstorul”, întărind ideea că Mântuitorul Hristos, Păstorul cel Veșnic, va binecuvânta acest act de unitate între frații moldoveni și cei munteni. De altfel, Mântuitorul Hristos a îndemnat pe ucenicii Săi la supunerea față de cele rânduite de stăpânirile lumești, prin cuvintele: „Daţi, deci, Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), arătând, prin aceasta, că unirea aduce, dincolo de unitate, și claritate.
Prin gura psalmistului aflăm cât de mult iubește Domnul unitatea: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! (Psalmi 132, 1), „că acolo unde este unire, acolo a poruncit Domnul viața de veci” (Psalmi132, 3). Așa cum omul este chemat la unirea cu Dumnezeu în viața veșnică, tot așa și viața pământească a omului trebuie să fie una de unitate și armonie cu aproapele și cu materia înconjurătoare, pentru că numai așa omul împlinește îndemnul evanghelic: „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Iată, deci, că unitatea dintre oameni nu este altceva decât o pregustare a unirii omului cu Dumnezeu, prin viața veșnică, la care suntem cu toții chemați, pentru vă viața veșnică este un timp al unirii.
Un act de unire se fundamentează pe valorile în jurul cărora gravitează cei ce o înfăptuiesc. De aceea, nici o unire nu e prea Mare sau prea Mică! Deși evenimentul de la 1859 a rămas în istorie cu denumirea de „Unirea Mică”, trebuie să avem cu toții conștiința că actul Unirii a fost deopotrivă un act mare de înțelepciune și de curaj al românilor din cele două regiuni. A fost, așadar, o mare unire, ce avea să prevestească o unire și mai mare, desăvârșită prin Marea Unire de la 1918.
Astăzi, într-o lume în care cultura individualismului și a dezbinării oamenilor sunt hrănite printr-o mulțime de mijloace, Îl rugăm pe Dumnezeu să păstreze și să sporească unitatea neamului nostru românesc, pentru ca în același cuget și într-o singură simțire să aducem prinosul nostru de mulțumire și de recunoștință, prin iubire de semeni, la tronul Preasfintei Treimi.
Arhid. Ionuț Isopescu
[1] Diacon Radu Mișu, „Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor”, în Biserica Ortodoxă Română, 2009, nr. 1-4, p. 353.
[2] Diacon Radu Mișu, art. cit., p. 349.
[3] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „130 de ani de la unirea Principatelor Române”, în Biserica Ortodoxă Română, 1959, nr. 1-2, p. 172.
[4] Pr. Prof. Constantin Galeriu, „La aniversarea a 120 de ani de la Unirea Principatelor Române”, în Studii Teologice, 1979, Nr. 1-4, p. 5.
[5] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, art. cit., p. 172.
[6] „Un veac de la Unirea Principatelor Române”, în Biserica Ortodoxă Română, 1959, Nr. 1, p. 37.
[7] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, art. cit., p. 176.
[8] Diacon asistent Ioan Leb, „Contribuția Bisericii la Unirea Principatelor (1859-1989)”, în Biserica Ortodoxă Română, 1989, Nr. 1-2, p. 192.
[9] Diacon Radu Mișu, art. cit. p. 353.
[10] Ibidem, p. 193.