2021, anul comemorativ al celor adormiți în Domnul – Valoarea liturgică și culturală a cimitirelor

Așa cum bine știți, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât în ședința de lucru din 28 octombrie 2019, ca în semestrul al doilea al acestui an 2021, să comemorăm pe cei adormiți în Domnul și să reflectăm împreună la valoarea liturgică mai ales, dar și cea culturală, a cimitirelor noastre, ceea ce și dorim să facem cu această ocazie.

Anul 2021 este proclamat în întreaga Patriarhie Română drept „Anul omagial al pastorației românilor din afara României“ și „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul“. Tema noastră de azi, a fost rânduită pentru cel de-al doilea semestru al anului și se referă îndeosebi la „valoarea liturgică și culturală a cimitirelor“.

Ambele teme, atât cea omagială, cât și cea comemorativă, au menirea de a aprofunda două aspecte ale vieții și activității pastoral-misionare ale Bisericii, deosebit de actuale pentru vremea noastră. Pe de o parte, prezența tot mai numeroasă a comunităților de români, peste granițe, iar pe de alta, preocuparea neîncetată pentru pomenirea și cinstirea celor adormiți în Domnul și a cimitirelor, locuri sfinte în care trupurile credincioșilor noștri așteaptă învierea din morți.

Continuând vechile tradiții (‘că, în toţi anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, Galaaditul, patru zile pe an’ Judecatori 11,40), Biserica Ortodoxă le-a rânduit bine pe toate, astfel încât prin rugăciune neîncetată, să ajute sufletele care au plecat în veșnicie. Îndeosebi Sfânta Liturghie dar și parastasele, milosteniile și în general orice faptă bună, metaniile și chiar acel „Dumnezeu să-l ierte“, toate urcă în sus prin harul Sfântului Duh, și acolo găsesc sufletele cunoscuților noștri și le odihnesc, le bucură. La o Sfântă Liturghie se miluiesc chiar și sute de suflete din lumea cealaltă. Să nu uităm că Sfânta Liturghie este mult folositoare chiar și pentru sufletele ce se află dincolo, la greu, pentru că nu s-au apropiat de Dumnezeu aici pe pământ. 

Valoarea liturgică a cimitirelor

Cimitirele sunt locuri pline de adevărată înțelepciune dar și de adevărată rugăciune. Trebuie să subliniem faptul că modul ortodox de rugăciune este unul preponderent liturgic, fiindcă el conține multe ritualuri. Închinarea adusă lui Dumnezeu, așa cum o prezintă Biblia și Sfânta Tradiție este una eminamente liturgică. Categoric, întregul cult creștin a fost unul liturgic încă din primele secole, de la începutul istoriei Bisericii. Modul de închinare liber și non-liturgic, este specific protestantismului și reprezintă o abatere de la modelul istoric al cultului divin creștin.

Un vechi principiu teologic afirmă că „lex orandi est lex credendi“, adică „cultul oglindește credința“. (Fapte 21, 24; Apocalipsa 8, 3-4; 15, 5-8; Evrei 9, 10).

Nicăieri nu ne gândim la moarte și la veșnicie, atât de intens precum în cimitir, și dorim ca tot omul să-și aducă mereu aminte de moarte. Iată așadar, marea valoare liturgică a cimitirelor, căci „gândul la moarte este cea mai înaltă filozofie“ așa cum afirma Sf. Vasile cel Mare.

Sfântul Apostol Pavel afirma în epistola sa către credincioșii din Roma, că „moartea este plata păcatului“ (Romani 6, 23) și sigur că, oricât de frumos ar răsări soarele vieții, la capăt de zi, el tot va trebui să apună. Frumos zicea părintele Dionisie de la Colciu „Oricât ai vrea să trăiești, cât e hotărât de Dumnezeu, atât trăiești… Nici un minut mai mult“.

Deși de multe ori tristă și dureroasă, moartea trupului însă nu este cumplită, ci moartea sufletului, aceasta este moartea cea cu adevărat cumplită. Nimeni, chiar nimeni, nu vrea să moară, chiar și cei credincioși, doresc să ajungă în cer, dar nu ar vrea să moară trupește pentru a ajunge acolo. Biserica ne arată, după tradiția veche și generală, că se face pomenirea celor adormiți la următoarele termene sau soroace – ziua a treia (ce corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua și ziua a patruzecea după moarte; la trei, la șase, la nouă, la doisprezece luni după moarte; apoi, în fiecare an în ziua morții, până la împlinirea a șapte ani de la moarte.  Dincolo de partea simbolistică și teologică, așa cum ne arată și părintele profesor Ene Braniște, există și o explicație naturală sau fiziologică, bazată pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc până la completa lui putrezire. De exemplu, facem pomenirea mortului în a treia zi după moarte, pentru că în această zi fața mortului începe să se desfigureze; în ziua a noua, pentru că atunci trupul mortului începe să se strice, afară de inimă; la 40 de zile, pentru că atunci se pierde și inima. Conform acestei interpretări, procesul descompunerii fizice urmează, deci, procesul invers al zămislirii și formării trupului omenesc în pântecele mamei.

Toți vor ca trecerea din această viață să fie mai ușoară, dar numai unii au această binecuvântare de la Domnul. Moartea trupului, așadar, este destinația pe care o împărtășim cu toții.

Amintesc și în această împrejurare, că pomenirile celor morți se pot face atât de clerici, cât și de laici, în rugăciunile personale sau cele făcute îndeobște. Avem cu toții datoria morală și spirituală să-i pomenim în rugăciune pe cei trecuți la Domnul și desigur să arătăm semne de iubire duhovnicească față de familiile lor rămase în doliu.

Ortodoxia este prin excelență religia iubirii. În Biserica Ortodoxă, pomana sau praznicul pentru cei adormiți își are izvorul în vechile agape. Termenul de „agape“ implică ideea de sacrificiu făcut din iubire. Iubirea de Dumnezeu și iubirea față de aproapele sunt cele două coordonate esențiale ale credinței noastre. Doar prin iubire și milostenie creștinii pot forma o comunitate. În acest scop există și astăzi tradiția, ca după un eveniment (hram, înmormântare, parastas) să se dea de pomană celor săraci îndeosebi, dar nu numai.

Valoarea culturală a cimitirelor

Din punct de vedere cultural, cimitirul este legătura cu trecutul, cu istoria locului și mai ales cu înaintașii cei cu toții vrednici de pomenire, unii mai mult alții mai puțin. Sf. Ioan Gură de Aur într-una din predicile sale, spunea că cimitirul este „școala școlilor și facultatea facultăților“ iar dintr-o altă perspectivă, trebuie știut că încă din primele secole creștine, cinstirea martirilor la mormintele acestora, se datora temeinicei convingeri că și după moarte există o strânsă legătură între suflet și trup, care se află încă pe pământ. De aceea, multe cimitire devin și locuri de pelerinaj din pricina personalităților înmormântate în ele.

Îi pomenim mereu pe cei ce trec pragul veșniciei, pentru că ei nu dispar odată cu moartea fizică, nici nu trec în neființă, așa cum greșit se exprimă unii. Mântuitorul Însuși spune despre prietenul Său, Lazăr, când acesta era deja mort de patru zile, că „a adormit” și merge să-l trezească (Ioan 11, 11-13). Iar Apostolul Pavel le răspunde tesalonicenilor care se întrebau ce se va întâmpla cu cei care mor înainte de venirea a doua a Domnului (Parusia) că aceștia „au adormit” și că „prin Iisus îi va aduce Domnul împreună cu El” (I Tesaloniceni 4, 14). Mai târziu, momentul trecerii prin moarte a Maicii Domnului a rămas în conștiința Bisericii ca Adormirea Maicii Domnului și nu Moartea Maicii Domnului.

Astăzi locurile în care sunt înhumați credincioșii nu se mai numesc necropole, adică orașe sau cetăți ale morții, ci ele au devenit cimitire, adică locuri de odihnă. Cuvântul cimitir provine din limba greacă veche, în care kemeterion înseamnă dormitor sau loc de odihnă. Același înțeles îl are și latinescul coemeterium.

În trecut ca și astăzi cimitirele sunt protejate prin lege, iar profanarea acestora este pedepsită aspru, pentru că orice mormânt este socotit un loc sfânt (latinește locus sacer). În creștinism, cu atât mai mult aceste locuri au fost și sunt considerate locuri sfinte sau sacre deoarece în ele se află înmormântați mulți sfinți. De multe ori așezate în jurul sau în imediata apropiere a Bisericii, cimitirele au în primul rând o valoare liturgică (cultică), la care se adaugă celelalte valori cultural-identitare.

Frumos citim în cartea Tobit 4, 17: „Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți…“. Iar în cartea a doua a Macabeilor 12, 43-46, citim așa: „Și strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți. Și a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat“.

Da, iubirea față de semeni nu se manifestă numai în timpul vieții lor pământești, ci trece dincolo de moartea fizică. Rugăciunile pe care le facem pentru ei, după ce au trecut la cele veșnice, ne ajută să fim în continuare în comuniune, iar îngrijirea locurilor în care sunt înmormântați aceștia este o responsabilitate de netăgăduit. Dacă gospodăria este oglinda omului harnic și conștiincios, mormântul familiei este oglinda integrității și moralității copiilor săi. Acum se vede rezultatul educației și dragostei sădite în inima lor de-a lungul timpului. Totodata, mormintele sunt si  oglindă a parohiei și comunității, fiecare cruce din cimitir adăpostind taina vieții și a jertfei celui care odihnește acolo. Cimitirul este un loc unde oamenii nu mai sunt dezbinați deoarece toți cei ce iși găsesc aici liniștea, mântuiți sau nu, așteaptă învierea cea de obște.

Așadar, pentru orice comunitate, pentru orice mănăstire sau parohie, după Sfânta Biserică, cimitirul reprezintă locul duhovnicesc cel mai valoros. Toți cei care se odihnesc acolo ne amintesc de un singur lucru – veșnicia.

La final imi și vă adresez o întrebare simplă – dacă pe strămoșii noștri îi uităm, oare de noi iși va aduce cineva aminte ?

 

Pr. Mihail-Teofil Saftiuc

 

 

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2008.
  2. Noul Testament, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 1993.
  3. NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996.
  4. CALCIU, Pr. Gheorghe, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, 2009.
  5. ȚEPEȘ, Pr. Ghelasie, Părintele Arsenie Boca, Fiți îngăduitori cu neputințele oamenilor, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.
  6. BRANIŞTE, Pr. Ene, Liturgica Generală, Ed. Lumea, 2005.
  7. BRIA, Pr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ediția a II-a,  Ed. IBMBOR, București, 1994.
  8. PETRARU, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, Iași, 2000.
  9. PETRARU, Pr. Gheorghe, Evanghelizare și mărturie creștină prin cult, Ed. Panfilius, Iași, 2004.
  10. RĂMUREANU, Pr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I și II.
  11. SF. IOAN GURĂ DE AUR, PSB 23, Omilii la Matei, Scrieri, Partea a treia, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994.
  12. ZIZIOULAS, Ioannis, „Biserica și eshatonul”  trad. din lb. greacă de Sorina Munteanu, în revista „Teologie și viață”, Anul XIV (LXXXVIII), 2004, nr. 1-6, ianuarie-iunie.

Lucrare prezentată în cadrul Conferințelor pastoral-misionare din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, desfășurate în perioada 9-14 decembrie 2021.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.