110 ani de la nașterea Părintelui Cleopa Ilie. Amintirea unei întâlniri cu mireasmă de Rai

Pentru teologi, clerici, monahi și oamenii de cultură, din toate domeniile  cunoașterii, dar și pentru orice creștin autentic din spațiul autohton sau din alte colțuri ale lumii, numele Părintelui Cleopa Ilie rămâne unul de mare și copleșitor prestigiu. Din orice unghi am dori să privim complexa sa personalitate, Părintele Cleopa persistă în memoria colectivă a posterității ca un adevărat apostol al românilor, un harismatic și neobosit propovăduitor al dreptei credințe, un simbol al oratoriei sacre din mediul monahal, un patriarh al munților și, mai ales, ca un voievod al Duhului, unul dintre acele vârfuri duhovnicești de mare intensitate, puține la număr, prin care Dumnezeu lucrează  în viața Bisericii și în istoria Neamului.

Înălțimea trăirilor sale duhovnicești, viețuirea ascetică pilduitoare și temeinica sa pregătire cărturărească, în manieră autodidactă, acumulată din lecturi ample și consistente, în principal de sorginte patristică, susținute de o memorie strălucitoare, l-au făcut să rămână actual peste veac, cu atât mai mult cu cât generația timpurilor noastre simte lipsa și duce dorul unor astfel de personalități întemeietoare de curente duhovnicești și de sisteme valorice perene.

Popasul aniversar, prilejuit de împlinirea  celor o sută zece ani de la venirea sa pe lume, naște în sufletele  noastre, ale celor care l-am cunoscut, l-am citit sau l-am ascultat,  un respect adânc, vecin cu pietatea. Personal, retrăiesc un intens sentiment de recunoștință profundă, întrucât Părintele Cleopa este solul providențial prin care Dumnezeu a binevoit atât de mult în devenirea mea și prin care harul Său s-a revărsat, din preaplin, în viața și slujirea mea. Mai precis, sunt unul din preoții lui Dumnezeu privilegiați din Bucovina, a cărui vocație sacerdotală a fost pregătită, în chip minunat, prin lucrarea Părintelui Cleopa Ilie.

Înainte de a explica, în mod succint, măcar câteva secvențe ale acestei tainice lucrări, socotesc că este necesar ca fiecare cleric, cititor al acestor modeste gânduri, să-și reamintească, în aceste clipe, cu adâncă recunoștință de cei prin care Dumnezeu le-a lucrat vocația și chemarea. În mod cert, noi clericii, niciodată nu știm precis din ce motiv am fost chemați la Sfânta Preoție, de ce am fost preferați de Dumnezeu în locul altora, dar totdeauna suntem siguri că nu am fost aleși pentru meritele personale, sau nu doar pentru meritele noastre, ci, mai întâi de toate, pentru rugăciunile altora. Cei mai mulți dintre noi am îmbrățișat drumul slujirii lui Hristos pentru că am avut o mamă rugătoare, care ne-a pregătit chemarea, iar în viața unora, poate, a fost vorba de prezența și credința stăruitoare a unei bunicuțe evlavioase și jertfelnice, prin care Dumnezeu le-a lucrat vocația. În alte cazuri, chemarea la preoție a fost rezultatul credinței arzătoare a unei rudenii apropiate din mediul monahal, un monah sau o monahie ce s-a rugat nu doar pentru sine, ci și pentru toți cei dragi din neamul său. Altă dată, alegerea noastră se datorează unei rude evlavioase care a făcut cândva un bine necondiționat unui slujitor al Domnului aflat la încercare, atrăgând, în acest fel,  binecuvântarea lui Dumnezeu peste întregul neam, iar aici, cum vom vedea, mă regăsesc și eu. De aceea, recunoștința pentru cei prin care, în mod tainic, neoficial, nebănuit și neînțeles deplin, Dumnezeu ne-a pregătit vocația și ne-a chemat să-I slujim Lui, pentru mântuirea multora, este necesară ca un semn al bunei cuviințe și al sănătății sufletești.

Firul evenimentelor ce țin de întâlnirea personală cu Părintele Cleopa și de hotărârea de a-I sluji lui Dumnezeu a început a se toarce undeva departe, în adâncul copilăriei mele, într-un sat al mândrei noastre Bucovine, ținutul cel dulce al obcinelor și al plaiurilor alinate de dor, cufundate în ochii albaștri ai Voronețului.  Acolo, la casa părintească din satul Doroteia, pe meleaguri atinse de pacea și bucuria cerului, mama și bunica maternă, în serile tihnite ale iernilor lungi, îmi zugrăveau, ca într-o icoană pictată parcă de mâinile lui Dumnezeu, chipul luminos al unui Părinte legendar cu viețuire sfântă de la Sihăstria Neamțului, pe nume Cleopa, la care ele, ca bune creștine, mergeau destul de frecvent și cu care aveau o legătură duhovnicească puternică.

Un amănunt important, ce merită amintit, pe care nu-l înțelegeam în mod deplin la acea vreme, este că de fiecare dată când reveneau de la Sihăstria, bunica și mama aduceau cu ele mai multe cărți sau broșuri ce conțineau viețile unor sfinți, sentințe duhovnicești și rugăciuni, pe care le transcriau, apoi, în caiete de dictando, întrucât cărțile, puține la număr în acea vreme, trebuiau înapoiate. Așa am citit, din manuscrisele mamei, pentru prima dată viața cuvioasei Parascheva, a Sfântului Ioan Cel Nou și viața Sfântului ocrotitor, Dimitrie Izvorâtorul de Mir, în a cărui zi de prăznuire mă născusem.

Această înflăcărată lucrare duhovnicească, a transcrierii textelor sacre, se petrecea seara târziu, coborând uneori până în zorii dimineții, după o zi de muncă asiduă și istovitoare, într-o gospodărie mare, solicitantă, cu orătănii și animale numeroase, la lumina unui felinar, deoarece în anii ′80, după cum se știe,  accesul la iluminatul electric era drastic limitat. Mă întreb, și acum, cu aceeași mirare, de unde găsea biata mamă atâta energie suplimentară pentru această statornică lucrare misionară? De unde atâta râvnă și putere duhovnicească? De unde atâta emulație și atâta determinare? Am înțeles, mai târziu, că Părintele Cleopa crease o adevărată școală, un adevărat curent duhovnicesc printre creștini, iar aceștia îl ascultau cu strășnicie. Asemenea atitudini pot izvorî doar din intimitatea și delicatețea unei credințe fierbinți. Moldova toată, dacă nu chiar și țara întreagă, devenise un uriaș teritoriu al misiunii temerarului arhimandrit.

Toate aceste acțiuni misionare ale mamei mă impresionau profund, stârnindu-mi din ce în ce mai mult curiozitatea de a-l întâlni personal pe ilustrul duhovnic. Trăiam în plan personal un soi de frământare existențială, ce trimitea spre acel „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit” din rostirile lui Blaise Pascal. Îl găsisem în evocările mamei și doream cu ardoare să-l întâlnesc. Clipa întâlnirii a fost amânată destul de mult, până când mama, în înțelepciunea sa creștinească, a socotit că noi, copiii familiei, eram suficient de mari și destul de pregătiți pentru dânsa. Așadar, înainte de a-l vedea, am auzit despre  Părintele Cleopa (Romani 10,17) și l-am cunoscut prin apostolatul zelos și sârguincios al mamei.

Ziua în care, în sfârșit, am ajuns la Sihăstria a fost una specială, cu trăiri ce nu pot fi uitate, o surprinzătoare înlănțuire de sentimente inedite care s-au decantat, în timp, în adâncul sufletului meu. A fost momentul mult năzuit când mama își aducea copiii, eu și sora mai mică, ca niște prescuri vii pentru a se sfinți de splendoarea feței lui Dumnezeu, oglindită în oaza duhovnicească a Sihăstriei, dar mai ales în ochii și sufletul Părintelui Cleopa.

Rememorând acele nepământești clipe de har, îmi amintesc că după ce am intrat pe porțile mănăstirii s-a instalat în ființa mea un alt ritm existențial, unul cu totul și cu totul nou. Pășeam sfios cu conștiința vie că mă aflam într-o grădină a raiului pământesc. Și într-un fel așa era. Pătrunsesem, pentru întâia oară, într-un loc unde se concentrau toate luminile din inima lui Dumnezeu, care se revărsau reverențios în tot ceea ce era în jur: în gardul impunător care contura harta celui mai nimerit loc de primenire a sufletului, în cromatica inefabilă a florilor cu aromă de cer, dar mai ales în pâlcurile de monahi care intrau în biserică senini și tăcuți, eliberați de orice apăsare. Păreau, mai degrabă, un nesfârșit șir de furnici nevorbitoare. Peste tot, ca printr-un abur al timpului, o liniște paradisiacă plutea imponderabil. Incinta mănăstirii părea un soi de rezervație duhovnicească, cu monahi legendari și faimoși, o cetate a Duhului unde, așa cum aveam să constat mai târziu, și odioșii activiști de partid călcau cu o oarecare sfială. Se simțea un fel de barieră invizibilă care ținea, totuși, la distanță acea lume ostilă și răuvoitoare.

Firește, am intrat și noi spre cuvenita închinare în biserica mănăstirii, unde un cor de monahi tineri se străduiau să înalțe, prin rugăciune și smerenie, lumea la ceruri și să coboare, prin același ritual, milostivirea lui Dumnezeu prin frumusețea cerească a unor cântări nemaiauzite. În pronaosul bisericii alți monahi, ceata bătrânilor, își plecau fruntea către pământ în rugăciune și pace adâncă, așteptând nu moartea, ci învierea. Învăluiți de o pace sfântă am ieșit din biserică și am urcat pe treptele care duceau înspre prisaca unde se afla chilia Părintelui. Era o căsuță mică cu un cerdac, o tindă și o cămeruță strâmtă, situată în mijlocul unei livezi de pomi fructiferi. În timp ce ne apropiam, un monah tânăr bătea la ușa chiliei marelui avă, dându-i de știre că au sosit musafiri: „Deschideți că v-au venit nepoatele!” Instinctiv am întors capul, căutând cu privirea rudele cu  pricina. Spre uimirea mea nu era nimeni, semn că straniul apelativ se adresa mamei și bunicii mele. Nu înțelegeam, iar mintea mea căuta explicații, ca oarecând Virgil Ghiorghiu în lucrarea Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer.

În timp ce ușa chiliei se deschidea generos, golul creat se umplea, revelator pentru mine, cu chipul impozant al părintelui, un avă cu păr lung și bogat, coborât parcă din uitate file de pateric. Glasul său fulminant s-a făcut auzit imediat, cu ecou ca de tunet: Mânca-v-ar Raiul, iar v-a adus Duhul Sfânt la mine?” Chemarea blajină de a intra înăuntru am perceput-o ca o invitație de a intra în mult râvnitul Rai. Sentimentul a fost copleșitor. Pătrundeam, parcă, în Raiul lui Dumnezeu. Însăși chilia, tapetată de sus până jos cu icoane și cărți, era o invitație de a pătrunde în atmosfera cerească a Împărăției ce se lăsa pregustată.

Chiar dacă m-aș strădui, nu pot transpune în cuvinte străfulgerarea de har ce m-a învăluit atunci, când povățuitoarele sale palme mi-au cuprins creștetul, binecuvântându-mă îndelung, și nici ceea ce am trăit cu adevărat în chilia înmiresmată de cea mai verosimilă aromă și savoare a Raiului. Prin ochii lui sclipitori și cuminți am văzut cerul și Raiul. Paradoxal, chipul său luminos nu absorbea lumina, ci iradia o lumină pe care n-am mai văzut-o niciodată până la el. De fapt, întregul său chip era într-o armonie perfectă. Vorbea rar și foarte calm, ca un om ce știa precis care este rostul și locul lui, iar vocea sa inconfundabilă răsună și acum în străfundurile ființei mele, ca un glas al sfinților din veac, multiplicat în noi și înnoitoare ecouri. Se bucura, cu nevinovăția unui copil, de bunătățile cu care mama îi umplea masa modestei chilioare și ridica din când în când privirea spre înalt, țesând tainic o scară de lumină de la pământ la cer, precum în biblicul Bethel, acolo unde Iacov a văzut aievea prin Duhul Sfânt poarta urcușului către cerurile slavei lui Dumnezeu. Avea metanierul pe mână și în permanență, în timp ce vorbea cu noi, mângâia văzduhul cu el. Simpla sa prezență harică, haloul în care era învăluit era unul pronunțat duhovnicesc, un monah de o curăție nepământească.

Din vorbele sale miezoase, pline de Duh, din cauza emoțiilor puternice care mă stăpâneau cu încăpățânare, nu am reținut prea multe atunci, dar mi s-a lipit de minte o singură frază, la care am meditat nedumerit îndelung, pe care i-a spus-o răspicat mamei la plecare, în timp ce își îndrepta privirea în mod pedagogic spre mine: „Aurica, mă rog ca prin mila Preasfintei Treimi și cu acoperământul rugăciunilor Maicii Domnului unul din nepoții lui Ilie să fie preot”. Nu am înțeles atunci prea multe din acele vorbe, nici la care Ilie făcea referire, despre care nepoți era vorba, așa cum nu înțelegeam nici de ce i se adresa mamei și bunicii prin apelativul familial amintit, însă am realizat peste ani că în acel ceas, în mod tainic, se plămădea și se declanșa lucrarea pregătirii chemării mele în ceata slujitorilor lui Dumnezeu.

Revenit acasă, mintea mea de copil ager căuta elucidarea misterului. La scurt timp, părinții mi-au dezvăluit savuroasa poveste prin care se dezlega enigma. Atunci mi s-a spus, cu o oarecare prudență, că familia noastră, mai precis străbunicii mei pe linie maternă, oameni credincioși și curați la suflet, aveau o legătură specială cu Părintele Cleopa încă de pe vremea când acesta viețuia la Mănăstirea Slatina, ctitoria Lăpușneanului. În vremurile de prigoană, când Părintele a fost nevoit să părăsească mănăstirea, prin anii 1953-1954, a stat ascuns prin munți și a fost protejat de un pădurar din Negrileasa, care îi amenajase un bordei într-un loc mai ferit, și de câțiva oameni de mare încredere. Acești sfetnici de taină, foarte apropiați Părintelui, erau străbunicii mei și, mai cu seamă, un unchi al bunicii, pe nume Ilie Gemănaru, un om de ispravă și un creștin evlavios, cu credință nestrămutată, dăruit cu harisma lucrării trainice și cu ospitalitate vrednică de dorire, la care Părintele Cleopa ținea foarte mult. Știa el de ce!

În pivnița casei acestui unchi al bunicii mele materne, Ilie Gemănaru, și a soției sale Floarea, a stat ascuns multă vreme Părintele Cleopa, însoțit de un alt nume mare al spiritualității monahale românești, Părintele Arsenie Papacioc. Despre Ilie și Floarea Gemănaru, Părintele Cleopa a vorbit toată viața la superlativ, prezentându-i drept cei care i-au dat pentru a doua oară viață. Îi considera, cu adevărat, ca pe proprii săi părinți, iar când le pronunța numele o emoție specială îi inunda privirea. De altfel, în pomelnicul care se păstrează și astăzi în chilia sa, se poate observa că în capul listei se află numele Ilie și Floarea, urmate de ale părinților săi trupești, Alexandru și Agafia. Iată cum, la omenia și credincioșia străbunicilor mei, Părintele Cleopa a răspuns în cel mai nobil, mai tandru și mai gingaș mod, socotindu-ne pe noi, descendenții lor, drept proprii săi nepoți. Cu alte cuvinte, Părintele Cleopa ne înfiase. Legătura fusese pecetluită în acei ani de prigoană prin miracolul salvării sale, iar acum devenisem și eu, în duhul tainicei paternități și filiații duhovnicești, inaugurată în dialogul Golgotei dintre Mântuitorul lumii, Preacurata Fecioară și Ioan ucenicul, din nepotul lui Ilie Gemănaru din Doroteia, nepotul marelui duhovnic al Sihăstriei și al Neamului. Și așa am rămas în anturajul Părintelui, el însuși pecetluind înfierea prin dedicațiile scrise, cu care și-a însoțit toate cărțile personale pe care mi le-a dăruit: „Prin Mila Preasfintei Treimi, dăruiesc această carte, spre mult folos duhovnicesc, nepotului meu Dimitrie-Dănuț”.

Mișcat de o forță lăuntrică inexplicabilă reveneam la Sihăstria aproape lunar, în sufletul meu declanșându-se un magnetism irezistibil față de duhul de acolo. Mi-era un dor teribil după atmosfera sfântă din preajma cerdacului din care propovăduia Părintele, pe care doream s-o respir. Înzestrat cu darul nativ al oratoriei, propovăduirea sa era torențială și cuceritoare. Cuvântul său avea putere și autoritate; mișca inimi, transforma vieți. La rostirile sale vibrau văile și munții Stânișoarei de acea energie duhovnicească debordantă pe care marele predicator, în plină putere și într-o formidabilă forță creatoare, o degaja. Vorbea pe față, fără ascunzișuri, despre Maica Domnului, Mântuitorul Hristos, despre cum trebuie să se poarte creștinii și despre harul care este în Biserică. Părintele Cleopa era un ferment de masă în acele vremuri. Sihăstria gemea de lume când predica dânsul, mulțimile erau vrăjite și, nu de puține ori, oamenii cădeau secerați de cuvintele lui.

Această atmosferă electrizantă, sugestiile învăluitoare și nondirective ale mamei, care în inima ei își dorea enorm să devin preot, dar, mai cu seamă, rugile și binecuvântările Părintelui au născut în sufletul meu dorința de a-mi schimba opțiunea profesională, care se îndrepta spre un liceu cu profil tehnic, și să decid, într-un târziu, să candidez pentru un loc la Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamț, în toamna lui 1990. Și, de fapt, a fost momentul când Dumnezeu prin Părintele Cleopa săvârșea o primă mare minune din, și cu, viața mea.

Din cauza spațiului limitat al acestui tip de discurs sunt nevoit să omit multe amănunte, pe care nădăjduiesc să le așez cândva într-o carte, pentru a menționa aici doar esențialul. În toamna acelui an, în plin entuziasm creștin, național, după căderea odiosului regim comunist, concurența la Seminarul teologic de la Neamț era covârșitoare. Am depus, cu binecuvântarea Părintelui Cleopa, și eu dosarul și am aflat cu stupoare că eram peste doisprezece candidați pe un loc. Examenul era dificil și consta din câteva probe eliminatorii și din trei probe scrise: limba și literatura română, istorie și religie. Fără a fi lipsit de modestie, la română eram considerat un elev eminent, la istorie mă descurcam onorabil, însă frica cea mare, în ceea ce mă privea, venea dinspre religie. Programa era stufoasă, cu subiecte grele, din Catehism și din cele două Testamente. Timp de învățat nu prea aveam, pentru că la gospodăria noastră era mult de muncă. Cu aceeași vocație de tahigraf, buna mea mamă, aliatul meu perfect, îmi conspecta peste zi, printre treburi, câteva materiale din cărțile de istorie, pe care mi le strecura dimineața în trăistuța cu merinde, atunci când plecam, ca odinioară David proorocul, să păstoresc turmele. Pentru programa de la religie, însă, nu aveam nimic tipărit și nicio altă sursă de documentare.

Într-un târziu, cu o săptămână înainte de faimosul examen, am auzit că un profesor al seminarului nemțean, care locuia în zonă, la parohia Slătioara, părintele Aristarch Cojocar, avea câteva cursuri tipărite. Când am ajuns la dânsul stocul era deja epuizat. Totuși, arătând o mare disponibilitate de a mă sprijini, părintele profesor m-a trimis la cumnatul său de la Ostra, preotul Dumitru Horga, a cărui băiat, Silviu, astăzi preot paroh la Stulpicani,  se pregătea intens pentru același complicat examen de la prestigiosul seminar. Nu pot uita nemăsurata bunătate a părintelui Horga, care, după ce a ascultat povestea mamei, care îi explica într-un registru duios că și băiatul ei s-a înscris la examen, dar nu a parcurs nicio pagină din materia prevăzută pentru proba de la religie din lipsă de materiale, a smuls foile din mâna progeniturii sale și mi le-a înmânat, adresându-i-se cu fermitate copilului său: „Silviu, tu ai învățat destul. De acum lasă-l să învețe și el!”. Era un gest nobil, pe care niciun părinte din lumea aceasta nu cred că l-ar fi făcut.

Am plecat voios cu maldărul de hârtii în brațe, hotărât să asimilez informațiile, în puținul timp pe care-l mai aveam la dispoziție, adică vreo cinci sau șase zile. Deși eram dotat cu o memorie nativă, sclipitoare, întrucât la acea vreme nu se preda religie în școală și nu eram familiarizat cu textele sacre, mi-a fost imposibil să rețin bogăția de informații cuprinsă în cursurile cu pricina. În mintea mea se amestecau, pe rând, cetele proorocilor cu cele ale apostolilor, patriarhii cu profeții, fiii lui Noe cu cei ai lui Adam, frații lui Iosif cu urmașii lui David și așa mai departe. Perseverent din fire, am hotărât să aplic o altă metodă. Am selectat aleatoriu zece subiecte și m-am hotărât să le învăț cu desăvârșire, abandonându-mi destinul în seama milostivirii divine. Am reușit să-mi însușesc cele zece subiecte, însă nu tocmai atât de temeinic, după cât mi-aș fi dorit.

Cu o zi înainte de mult așteptatul examen, însoțit de aceeași mamă perseverentă, am pornit spre seminarul nemțean, dar, obligatoriu, cu o escală la Sihăstria, pentru a lua binecuvântarea Părintelui Cleopa. Și aici începe minunea! Părintele se afla în cerdacul chiliei, alături de un tânăr ucenic. Când ne-a zărit, după arhicunoscuta formulă de întâmpinare „Mânca-v-ar Raiul”, s-a ridicat în picioare și, ca din senin, de mai multe ori a rostit răspicat: „Biserica Dumnezeului Celui Viu este stâlp și temelie a adevărului.” Era un important text paulin din I Timotei 3,15, pe care l-a repetat insistent. Neatentă la ceea ce rostea Părintele, scumpa mea mamă a început să-i povestească că nu am avut suficient timp să învăț pentru proba de la religie, că era o concurență necruțătoare și îl ruga insistent să înalțe rugăciuni speciale pentru reușită.

Adâncind importanța acelui gând legat de Biserică, cu care ne-a întâmpinat, Părintele s-a apropiat de mine, mi-a pus liniștitor mâna pe creștet, mi-a zâmbit cuvios și mi-a spus doar atât: „Dragul tatii citește despre Sfânta Biserică, pentru că în Ea, numai în Ea, ne găsim mântuirea și prin mila Sfintei Treimi o să reușești”. Încurajată, mama a prins oarecum aripi, însă eu am rămas mai departe rezervat și îngândurat. Mă măcina gândul unui eventual eșec. Ambițios din fire, dacă nu promovam examenul, nu știu cum aș fi gestionat înfrângerea. Cert este că în seara din ajunul examenului, am învățat dumnezeiește subiectul despre Sfânta Biserică, așa cum mă sfătuise Părintele Cleopa.

În ziua examenului, cei peste o mie de candidați așteptam cu înfrigurare desfacerea enigmaticului plic cu subiecte. Îmi amintesc, cu lux de amănunte, sala în care am fost repartizat. Persoana care a fost desemnată cu deschiderea plicului secretos era renumitul profesor de Catehism, astăzi profesor universitar al Catedrei de Teologie Liturgică a Facultății din Iași, părintele Viorel Sava, un eminent cadru didactic, foarte competent, extrem de serios și corect. În mod premeditat, a deschis plicul încet, cu mișcări silențioase, fără să se grăbească, lăsând adrenalina emoțiilor să ne inunde din belșug, dacă mai scăpase cumva ceva din ființa noastră neinvadat. Când, într-un final, a citit conținutul bucuria mea a fost copleșitoare: căzuse subiectul despre Sfânta Biserică. Rostirea Părintelui Viorel Sava rezona armonios cu glasul Părintelui Cleopa, al cărui răsunet, pronunțat cu o zi înainte, persista încă în conștiința și urechile mele: „Biserica Dumnezeului Celui Viu este stâlp și temelie a adevărului”. Era tema pe care o știam cel mai bine, dintr-o listă ce cuprindea peste optzeci de subiecte. Cred că eram, din ce-mi amintesc, cel mai bucuros candidat din acea sală de examen. M-am gândit imediat la Părintele Cleopa. Aflase subiectul… de la Dumnezeu. El îi șoptise. Inspirat de sus, Părintele lucrase o minune.

La afișarea rezultatelor, m-am găsit în partea superioară a listei printre cei șaizeci de merituoși admiși, iar bucuria a fost pe măsură. În euforia reușitei, am căutat pe listă încă un nume: Silviu Horga, băiatul bunului părinte care-mi dăduse materialele. M-am liniștit, intrase și el. A urmat un șir de ani în care am petrecut timp de calitate sub epitrahilul și în proximitatea ilustrului arhimandrit, cu întâmplări minunate despre care, din aceeași lipsă de spațiu, nu pot scrie acum. Mai amintesc, doar în treacăt, că  înainte de a părăsi tărâmul acestei lumi, în anul 1998, în timp ce se afla pe patul de suferință al unui spital din Iași, Părintele Cleopa m-a încredințat, în duhul aceleiași paternități duhovnicești, unui alt mare duhovnic și învățător al Neamului, părintele profesor Constantin Galeriu, un ucenic al său din scaunul de spovedanie, care venise să-l cerceteze la ceas de încercare.

Cu părintele Galeriu aveam să mă întâlnesc în toamna anului următor, 1999, când, într-o zi de mare praznic, 14 septembrie, m-am dus la biserica Sfântul Silvestru pentru a sta de vorbă cu el. Fascinat de taina cuvântului, doream să mă înscriu la doctorat sub coordonarea sa, la Catedra de Omiletică, fapt care s-a și întâmplat. În acea însemnată zi m-am așezat la coada imensă, ce se întindea de la ușa diaconească a bisericii până în pronaos, formată din cei care așteptau un cuvânt ziditor de la neegalatul predicator. Zărindu-mă de departe, părintele Galeriu și-a abandonat repede interlocutorul și a țâșnit prin mulțime spre locul unde mă aflam, cu forța și privirea unui vultur care-și fixează ținta. S-a oprit, ca oarecând ava Cleopa pe creștetul meu, însoțind gestul cu câteva cuvinte tulburătoare: „Fiule, te binecuvântează Dumnezeu”. Era semnul că nu uitase de proniatoarea întâlnire din salonul de suferință al Părintelui Cleopa. Lucrarea harismaticului duhovnic continua în viața mea!

Am extras în aceste rânduri câteva crâmpeie dintr-o experiență personală a unei lucrări înalte ce s-a rostuit printr-o întâlnire crucială, cu reverberații nebănuite în viața, cariera și slujirea mea, cu gândul precis de a evidenția importanța marilor întâlniri din răstimpul existenței noastre, prin care Dumnezeu ne pregătește tainic chemarea. În orice întâlnire sfântă, care ne poate schimba destinul, se află de fapt un trimis divin, prin care Dumnezeu ne limpezește viața. Numele limpezitorului meu, așa cum s-a văzut, este Părintele Cleopa.

Al doilea gând final, la fel de important, pe care vreau să-l transmit este ca tu, iubite cititorule, să înțelegi că un bine făcut, discret și fără zgomot, cuiva aflat în dificultate, mai cu seamă unui slujitor al Domnului, atrage nesfârșite binecuvântări peste urmașii noștri. Gestul străbunicilor mei „primitori de oaspeți” (Tit 1,8), și mai ales al unchiului meu din partea bunicii materne, Ilie Gemănaru, care a transformat pentru o vreme pivnița casei în chilie pentru cei doi sihaștri, Cleopa Ilie și Arsenie Papacioc, s-a revărsat ca o nesfârșită binecuvântare peste noi, urmașii săi. Nicicând nu putem uita cât de adânc glăsuiește dumnezeiescul Pavel, când spune că „unii fără să știe, făcându-se primitori de străini, au primit în gazdă îngeri” (Evrei 13,2). Și, aș adăuga, cu rugămintea de a-mi fi iertată îndrăzneala, că străbunicii mei, fără să știe, făcându-se primitori de străini, au primit în gazdă… sfinții!

Pr. prof. univ. dr. Dănuț POPOVICI
Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.