Istoric

Mărturii despre prezența unui scaun arhieresc la Suceava, există de la sfârșitul secolului al XIV-lea, însă începuturile Episcopiei de Rădăuţi, stau sub semnul incertitudinii.

Mărturii despre prezența unui scaun arhieresc la Suceava, există de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Astfel, la 26 iulie 1401 a fost recunoscută Mitropolia Moldovei cu reședința la Suceava, iar ca mitropolit moldoveanul Iosif - hirotonit la Halici - înrudit cu domnul țării. Datele despre eparhiile sufragane ale acestei nou-recunoscute mitropolii lipsesc, însă în timpul lui Alexandru cel Bun s-a creat o nouă eparhie, la Roman, iar în 1598 a luat ființă a treia eparhie la Huși. Începuturile Episcopiei de Rădăuţi, stau însă sub semnul incertitudinii: crearea ei nu ni-i cunoscută prin nici o gramată patriarhală de la Ohrida sau de la Constantinopol.

Privind întemeirea acestei eparhii și ctitorul acesteia, există însă păreri împărțite. Dintre acestea, cele mai autorizate atribuie actul de întemeiere Sfântului Voievod Ștefan cel Mare ori bunicul său, voievodul Alexandru cel Bun. Tradiția întemeierii scaunului arhieresc de către Alexandru cel Bun este consemnată și în cronica de secol al XVII-lea a lui Grigore Ureche: „Mai făcut-au și al treilea episcop la o sfântă și mare mânăstire, la Rădăuți și eparhia i-au dat Țara de Sus”. Mai există și opinia conform căreia  primul sediu al Mitropoliei Moldovei a fost la Rădăuţi, apoi mutându-se la Suceava, ar fi rămas aici numai o episcopie.

După mutarea scaunului mitropolitan de la Rădăuţi la Suceava, la Rădăuţi a rămas o simplă episcopie sau mai degrabă scaunul unui episcop vicar, pe atunci sub conducerea lui Meletie, cel amintit în conflictul cu Patriarhia ecumenică. Din acest moment însă, ierarhii aveau o jurisdicție foarte restrânsă în această eparhie (doar 50 de parohii). Totodată, ei se găseau într-o relație de inferioritate față de mitropolitul țării sau chiar episcopul de Roman. Astfel, până în anul 1472 ei nu sunt întâlniți în divanul domnesc. Abia în timpul Sfântului Ștefan cel Mare, i se acordă episcopului de Rădăuți aceeasi cinstire ca a unui episcop eparhiot.

De aici înainte lucrurile par să se fi așezat în această episcopie, până în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, când Bucovina intră sub ocupația Imperiului Habsburgic.  Așadar, prin convenția din 5 mai 1775 şi tratatul de cesiune din 25 februarie 1777, încheiat între imperiul austriac şi cel otoman, partea de nord-vest a Moldovei, cunoscută apoi sub numele de Bucovina, a fost anexată Austriei.

Administrativ-bisericesc ţinuturile Suceava şi Câmpulung erau sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei iar între anii 1775-1779 aceasta şi-a exercitat drepturile sale prin dichiul Macarie de la mănăstirea „Sf. Ilie” de lângă Suceava iar după 1780, prin arhimandritul Meletie, cu titlul de vicar general. La cererea noilor autorități, episcopul Dositei Herescu a renunţat la jurisdicția asupra judeţului Dorohoi iar mitropolitul Gavriil al Moldovei la jurisdicţia asupra judeţelor Suceava şi Câmpulung. Schimbul acesta, efectuat la 24 aprilie 1781, a permis ca întregul teritoriu anexat să formeze o singură eparhie. Ca urmare, episcopul Dositei, la 12 decembrie1781, se mută de la Rădăuţi la Cernăuţi. Îşi schimbă şi titulatura în „Dositei, episcop exempt”.

 În urma vizitei împăratului Iosif al II-lea din 1783 în Bucovina, prin diploma împărătească din 5 iulie 1783, Episcopia Bucovinei să fie supusă din punct de vedere canonic mitropoliei sârbești de la Carlovitz. Baza legală de funcționare a eparhiei bucovinene în tot timpul stăpânirii austriece a fost „Planul regulativ”, ce a fost în multe rânduri sancționat și modificat.

Urmează de acum o perioadă de tranziții și transformări în organizarea acestei eparhii. Așadar, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de mitropolie cu titlul „Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei”(1870-1919), formată din Eparhia Bucovinei, Episcopia Dalmaţiei şi Episcopia Bocca di Cattaro. În anul 1925 eparhia a primit titulatura „Mitropolia Bucovinei şi Hotinului”, în cadrul căreia s-a înființat și vechea Episcopie a Maramureşului în anul 1937.

După cedarea Bucovinei de nord, Mitropolia Bucovinei, îşi stabileşte reşedinţa la Suceava. A continuat să se numească „Mitropolia Bucovinei” apoi „Mitropolia Bucovinei de Sud”. La 8 mai 1947, Adunarea Deputaţilor hotărăşte ca Mitropolia Bucovinei să devină „Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor”, rămânând locţiitor Emilian Antal Târgovişteanul, care păstorea aici, în urma demisiei mitropolitului Tit Simedrea din 31 ianuarie 1945.

Această denumire rămâne până la 18 septembrie 1948, când Episcopia Maramureşului este desfiinţată şi titularul acesteia, Sebastian Rusan, trecut la Suceava, în urma înţelegerii dintre Petru Groza şi Emil Bodnăraş. Se va numi, de acum, Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului până la desfiinţarea ei, la 26 februarie 1950.

La reînfiinţarea vechii eparhii în 1990 şi începerea activităţii la Suceava, în 1991, s-a acordat titulatura „Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor”, iar părintele duhovnicesc pe umerii căruia s-a așezat această demnitate, slujire și responsabilitate a re-clădirii acestei eparhii (veche și nouă deopotrivă), a fost Părintele Arhiepiscop Pimen, care și-a asumat această misiune până la adormirea sa, lucrând neobosit la înfăptuirea acesteia.