Întreg planul mântuirii omului porneşte de la Dumnezeu Tatăl. Asta înseamnă că, fără să emiţi în prealabil vreo pretenţie, trebuie să ai încredere în Dumnezeu Care va face o împărţire dreaptă, şi nu arbitrară a locurilor Împărăţiei. Sfântul Apostol Pavel scrie romanilor: „Căci nu este părtinire la Dumnezeu!” (Romani 2, 11).
Maria Egipteanca, pomenită liturgic pe 1 aprilie, dar și în a cincea duminică a Postului Mare, a fost o femeie de moravuri uşoare din Alexandria, care prin pocăinţă şi asceză a devenit un model de sfinţenie. Conştientizând starea deplorabilă în care se afla din punct de vedere moral, s-a retras în pustiul Iordanului pentru a-şi pune ordine în viaţă. Venirii în sine i-au urmat patruzeci şi şapte de ani de aspră nevoinţă.
Motivul introducerii citirii Imnului Acatist în timpul Postului Mare îl constituie nu doar apropierea de praznicul Bunei Vestiri, ci şi învăţătura mariologică şi hristologică pe care le cuprinde, legând taina Naşterii de taina Învierii lui Hristos; ziua Întrupării este astfel legată de ziua când prin Moartea întru Înviere a lui Hristos s-a împlinit planul de mântuire a lumii.
În canonul său, Sfântul Andrei Criteanul a încercat să facă o centralizare a faptelor biblice, vechi şi nou-testamentare, toate rememorate cu profundă durere şi străpungere a inimii. Fiecare faptă la care s-a făcut părtaş omul: crearea, neascultarea şi căderea, alungarea din rai, durerea pricinuită de păcat şi aşteptarea mântuirii, precum şi răscumpărarea săvârşită de Hristos este individualizată şi personalizată.
Copilul din Evanghelie nu era doar lunatic; mai era stăpânit şi de un duh mut şi surd. Viaţa îi era agresată din toate părţile. În faţa acestei situaţii, apostolii s-au arătat neputincioşi. Însă tatăl copilului mai avea o speranţă – Hristos. Ajuns în faţa Lui, rugămintea tatălui copilului a fost însoţită de această dată de anumite gesturi liturgice: a îngenuncheat, s-a închinat şi s-a rugat. Sensibilizat de suferinţa prin care trecea tatăl copilului, Hristos se manifestă ca Dumnezeu Care, ca un stăpân, porunceşte chiar şi duhurilor necurate şi ele îl ascultă.
Sfântul Calinic a întărit în credinţă lumea satelor şi a oraşelor prin numeroasele slujbe săvârşite, însoţite de cuvântul pastoral, prin vizitele canonice periodice, prin grija părintească de a împlini lipsurile, de a întări slăbiciunile şi de a mângâia suferinţele. Bolnavilor le-a construit bolniţe, iar pentru tineri a ridicat şcoli, cu dascăli plătiţi de mănăstire sau episcopie. Le împărtăşea tuturor din harul întru a cărui slujire a fost aşezat.
Programul de vieţuire al Sfântului Ioan Scărarul era foarte auster. Din cuprinsul Scării reiese că şi-a supus trupul şi sufletul celor mai aspre nevoinţe. Prin contemplare şi rugăciune a dobândit curăţenia inimii şi experierea prezenţei lui Dumnezeu şi a îngerilor. În această atmosferă duhovnicească se întreţinea cu citirea Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi, ajungând unul dintre cei mai învăţaţi monahi ai timpului său. De aici şi supranumele de Scolasticul (învăţătorul).
Cel care vrea să fie ucenicul lui Hristos trebuie să împlinească trei condiţii indispensabile: să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze. În această succesiune putem discerne un adevăr de netăgăduit, şi anume acela că Hristos îi oferă omului o orientare, nu-l lasă suspendat. Crucea îi indică sensul ascensiunii. Însă calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieşirea din autosuficienţă. Cât priveşte a treia condiţie, omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza.
