În relatarea de față voi explora un teren inedit, aflat la graniţa economiei sociale: investigarea rolului social şi economic al unităților bisericești şi a rolului lor în economia socială.
Deşi instituţiile religioase nu au fost de obicei investigate ca actori ai economiei sociale în literatura de specialitate, cercetări precedente au relevat faptul că organizaţiile cu profil religios reprezintă un sector în creştere relativ rapidă în ultimii ani; multe dintre aceste organizaţii au devenit furnizori de servicii sociale. ONG-urile cu profil religios au crescut numeric în ciuda crizei economice. Biserica, asemenea şi ONG-urile cu profil religios au început să acceseze fonduri structurale, inclusiv cu proiecte în domeniul economiei sociale şi să dezvolte la rândul lor astfel de proiecte.
Astfel, motivul pentru care am ales aceast subiect este deoarece unitățile de cult acţioneză în diferite sectoare ale economiei sociale, chiar și atunci când nu sunt propriu-zis parte a acesteia. Mai mult decât atât, acţiunile lor sunt semnificative din punct de vedere social economic, şi ca atare nu ne putem permite să le ignorăm. Și cu toate că serviciile sociale reprezintă o dimensiune importantă a serviciilor pe care Biserica le oferă în general, acestea nu pot fi atribuite unei singure arii a economiei sociale. Biserica este implicată foarte adesea în mai mult de un sector al economiei sociale (servicii sociale şi/sau medicale, educaţie, formare profesională, incluziune socială etc.)
Încă din primele secole ale creştinismului, Biserica a fost activă în domeniile social, caritabil şi educaţional şi au dezvoltat modele timpurii de instituţii sociale şi de autosusţinere economică. Mănăstirile, cu sistemul lor de ajutor reciproc, diviziunea muncii şi activităţile lor filantropice (caritabile), dar şi episcopiile şi chiar comunităţile bisericeşti de mici dimensiuni au contribuit la articularea structurilor socio-economice ale Europei şi Orientului Mijlociu vreme de mai multe secole. Aceste instituţii au funcţionat adeseori ca precursori ai unor instituţii şi practici asociate astăzi cu economia socială.
Şi pe teritoriul României de astăzi, au jucat rolul de principali actori în sectoarele social şi educaţional, până în momentul în care statul modern a hotărât să preia din ce în ce mai mult în sarcina sa asistenţa socială şi medicală, sistemul de educaţie etc. şi a determinat dezarticularea, în mare parte, a „solidarităţilor organice” ale societăţii premoderne. Între limitele stabilite de statul român, care a privat marile Biserici de cea mai mare parte a patrimoniului lor (atât în secolul al XIX-lea cât şi în secolul al XX-lea), acestea au continuat totuşi să se doteze cu instituţii sociale şi de educaţie, până la instalarea regimului totalitar comunist, care a luat cultelor şi celorlalte instituţii private posibilitatea de a administra sau de a crea noi instituţii în acest domeniu. După căderea comunismului, restituirea proprietăţilor confiscate a fost lentă, şi este departe de a se fi încheiat; Biserica a început însă să se doteze cu noi instituţii cu profil social.
Organizaţiile neguvernamentale cu profil religios funcţionează potrivit O.G. 26/2000 privind statutul asociaţiilor şi fundaţiilor şi, în cazul furnizorilor acreditaţi de servicii sociale, şi potrivit Legii nr. 292/2011 privind asistenţa socială. Aceasta le permite ONG-urilor acreditate ca furnizori de servicii sociale să intre pe piaţa serviciilor sociale; asociaţiile şi fundaţiile afiliate direct unor culte recunoscute pot obţine cu mai mare uşurinţă acest statut (potrivit Legii 489/2006).
Biserica Ortodoxă îşi construieşte tradiţia caritabilă urmând principiul tradiţional al filantropiei, articulată pe modelul iubirii dumnezeieşti pentru omenire. În cadrul acestui model, dimensiunea spirituală şi liturgică este articulată direct cu asistenţa medicală şi socială, cele două fiind privite ca un continuum.
Concepţia socială creştină s-a articulat în jurul conceptului filantropiei (carităţii) creştine, pe baza învăţăturii biblice cu privire la dragostea faţă de aproapele. Ca virtute creştină, în tradiţia răsăriteană, filantropia este asociată iubirii creştine şi „presupune un sentiment de bunăvoinţă activă faţă de oricine, indiferent de identitatea sau acţiunile acestuia”, o „expresie deliberată, religioasă şi plină de sens a dragostei şi compasiunii faţă de umanitate”. (Demetrios J. Constantelos, 1968, p. 6 )
Creştinismul celebrează demnitatea fundamentală a omului drept „chip al lui Dumnezeu” şi încununare a Creaţiei divine. Toţi oamenii sunt consideraţi fraţi în virtutea acestui fapt, şi cu atât mai mult după întruparea Fiului lui Dumnezeu. În acest sens, fundamentul filantropiei creştine se găseşte în antropologia creştină. Compasiunea faţă de bolnavi, săraci, nevoiaşi este o temă recurentă a Evangheliilor, iar preocuparea pentru îngrijirea acestora a fost asumată încă de timpuriu de către membrii Bisericii creştine şi această expresie a imperativului ajutorării celor în nevoi s-a instituţionalizat încă din primele secole ale creştinismului. Episcopii erau principalii responsabili cu administrarea operei caritabile a Bisericii, iar aceştia au fost şi primii iniţiatori ai unor forme instituţionalizate de ajutorare a diferitelor categorii de nevoiaşi, fiind secondaţi în activităţile lor de diaconi şi diaconiţe. Bogăţia şi bunurile materiale erau considerate doar instrumente menite să ajute la îndeplinirea vocaţiei fundamentale a omului – îndumnezeirea sau unirea cu Dumnezeu. Ataşamentul faţă de bunurile materiale era înţeles ca o piedică în calea îndeplinirii acestei vocaţii, întrucât lega mintea omului de lucruri străine de Dumnezeu şi trecătoare. Distribuirea bogăţiei pentru ajutorarea celor săraci şi în nevoi este în schimb considerată ca o formă de a aduna „comori în cer”. Milostenia face parte dintre virtuţile creştine esenţiale.
Filantropia creştină nu este înţeleasă doar ca o responsabilitate a clerului Bisericii, ci o virtute necesară pentru toţi creştinii. Practica filantropiei era încă din veacurile trecute și nu numai, stimulată la nivelul întregii societăţi. Aceasta a devenit o virtute imperială a basileului creştin de la Constantinopol, dar a permeat şi societatea întreagă, încurajând şi generând diferite forme de solidaritate şi de ajutorare a celor în nevoi. În Imperiul Bizantin principalele instituţii care au luat naştere ca expresie a filantropiei creştine au fost spitalele (bolniţele), orfelinatele, azilurile pentru bătrâni şi casele pentru primirea străinilor şi a nevoiaşilor. La acestea se adăugau distribuţiile de bani şi bunuri necesare traiului pentru cei în nevoi, practicate şi încurajate atât de Biserică, şi răspândite în toate păturile societăţii. Tradiţia filantropiei creştine avea în centru grija pentru persoana umană în ansamblul ei, trup şi suflet, şi de aceea îngrijirile, educaţia şi practicile medicale erau integrate cu participarea la viaţa liturgică a Bisericii, iar acesta avea să rămână un principiu esenţial al gândirii şi practicii sociale ortodoxe până în prezent. (Constantin Pătuleanu, Asistenţa social-filantropică şi medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română în trecut şi astăzi, p.35)
Biserica Ortodoxă Română se articulează în jurul principiului esenţial al unirii dimensiunii liturgice cu cea socială. „Euharistia liturgică şi filantropia socială sunt interioare una alteia”, (Patriarhul Daniel, Importanța operei social-filantropice a Bisericii, p. 251) argumenta Patriarhul Daniel. Modelul filantropic ortodox propus este unul de tip continuator: filantropia ortodoxă este o prelungire a lucrării lui Hristos în lume; este liturgică (de nedespărţit de Liturghie, ambele fiind forme de manifestare – mistică şi respectiv practică – a iubirii de oameni a lui Dumnezeu) şi pastorală (sprijinul material fiind doar punct de plecare pentru călăuzirea spre mântuire); principalele modele comunitare sunt parohia şi mănăstirea; şi este prioritar misionară (cooperarea cu alte organizaţii se face sub rezerva respectării orientării eshatologice a Bisericii).
Aceasta este, în viziunea sa, trăsătura caracteristică şi totodată necesară a filantropiei creştine; absenţa dimensiunii liturgice şi bisericești înseamnă pentru acesta o secularizare a activităţii filantropice, transformând-o într-o simplă formă de asistenţă socială, inevitabil incompletă, căci este văduvită de dimensiunea ei spirituală. Cooperarea cu statul, apelul la finanţarea prin intermediul fondurilor europene ar trebui să se facă cu aceeaşi rezervă a păstrării dimensiunii spirituale a asistenţei sociale filantropice.
Filantropia ortodoxă în sens larg, cuprinzând toate activităţile cu finalitate socială ale Bisericii se află, în prezent, la intersecţia mai multor modele de organizare şi funcţionare. Pe de o parte, se păstrează tradiţia ajutorării directe, frecvent informale, pentru satisfacerea unor nevoi imediate şi urgente, lucru care se poate face cu mobilizarea resurselor disponibile în parohii. Astfel, de exemplu, organizarea de cantine sociale, pachetele distribuite ocazional, ajutoarele financiare directe sunt forme de ajutorare directă care nu presupun o instituţionalizare foarte riguroasă sau o profesionalizare foarte accentuată a angajaţilor şi voluntarilor care o administrează.
O parte importantă a acestor forme de ajutorare directă, fie că se face prin parohii, mănăstiri, episcopii sau prin ONG-uri cu profil religios rămân însă discrete: sprijinul material şi spiritual direct acordat unor persoane sau familii în dificultate, ajutoarele ocazionale directe sau indirecte oferite informal de preoţi, parohii, mănăstiri etc. rămân necuantificabile atât ca rezultate sociale, cât şi în termeni economici. Pe de altă parte, instituţionalizarea filantropiei ortodoxe se face în primul rând sub forma oferirii de servicii sociale şi social-medicale în cadrul unor asociaţii sau fundaţii. Acestea pot fi organizate fie de o mănăstire, cum este cazul Mănăstirii Bogdănești (Centru social pentru peste 100 bătrâni), Mănăstirii Bogdana(Centrul pentru copii Sf. Ierarh Leontie, aprox.120 copii, activitate realizată în colaborarea cu Consiliul Județean Suceava), fie Centrul Eparhial al unei episcopii, cum e cazul Căminului de bătrâni Sf. Ioan Cel Nou de la Suceava (unde se află 50 de bătrâni), fie de asociaţii ori fundaţii asociate direct sau indirect de unele unităţi de cult, cum este cazul Asociației Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (Grădiniță cu program prelungit și Scoală gimnazială) .
Alte soluţii de participare în sectorul economiei sociale – organizarea de şcoli de arte şi meserii, de cursuri de (re)calificare profesională, de ateliere protejate, de întreprinderi sociale etc. a venit cel mai adesea ca o formă de răspuns şi de adaptare la oportunităţile oferite de legislaţia românească.
Nu numai afilierea religioasă declarată a populaţiei României rămâne printre cele mai ridicate din Europa. Încrederea în instituţiile religioase a rămas constant foarte ridicată de-a lungul întregii perioade postcomuniste, iar răspunsurile la întrebări cu privire la rolul religiei în viaţa personală, ca şi în viaţa socială, publică confirmă importanţa ridicată a valorilor ortodoxe în viaţa cetăţenilor României, comparativ cu alte ţări. Comparativ cu alte ţări majoritar ortodoxe, în România participarea liturgică este însă semnificativ mai ridicată. La începutul anilor 2000, indicatorii credinţei religioase, încredrerii în Biserică şi cu privire la rolul religiei în viaţa personală crescuseră faţă de anii 1990. Cercetări recente arată faptul că afilierea religioasă ridicată, încrederea în Biserică şi rolul important al religiei în viaţa personală şi socială sunt confirmate şi se manifestă şi prin asumarea unor angajamente materiale şi de voluntariat ale cetăţenilor faţă de Biserici şi culte.
Astfel, cultele (unităţi de cult şi alte instituţii care oferă servicii religioase) par a fi între principalele beneficiare ale redirecţionărilor a 2% sau 3,5% din impozit. Astfel, potrivit unei cercetări FDSC, ponderea celor care au direcţionat 2% din impozit direct spre culte (în această cifră nu sunt incluse activităţile organizaţiilor cu profil religios care desfăşoară activităţi sociale, medicale sau de învăţământ) era de 40% din totalul populaţiei care făcuse direcţionarea. Un sondaj GFK Omnibus din martie 2010 indica faptul că ponderea celor care ar fi direcţionat 2% din impozit spre culte sau asociaţii sau fundaţii bisericeşti era de 29% în anul 2009. În acelaşi timp, peste 50% din adulţi au făcut cel puţin o donaţie la biserică în decursul unui an de zile, o dată sau de mai multe ori. 18,6% au făcut muncă voluntară în folosul bisericii sau comunităţii de care aparţin şi 4,9% au făcut sau fac parte dintr-un comitet parohial sau bisericesc.
„Filantropia creștină este o coordonată esențială a Bisericii”, (Înaltpresfințitul Calinic , Familia și filantropia două instituții divino-umane, pag.129)
În concluzie, istoria activității Bisericii ne arată, multitudinea activităților desfășurate de-a lungul timpului de către aceasta. Însă în ciuda caracterului lor distinct, a specificităţii lor în raport cu organizaţiile laice cu preocupări sociale asemănătoare, organizaţiile din cadrul unităților de cult și nu numai, reprezintă un teren de cercetare prea puţin explorat cu o capacitate de ajutorare deosebită. În continuare este nevoie de multe instrumente pentru a consolida, valorifica și dezvolta aceasta lucrare frumoasă a Bisericii lui Hristos.
Bibliografie
Demetrios J. Constantelos, 1968, Byzantine Philanthropy & Social Welfare, Rutgers University Press.
Patriarhul Daniel, 2011, Importanța operei social-filantropice a Bisericii, Basilica, Bucureşti.
Pr. Prof. dr. Constantin Pătuleanu (coord.) et al, 2012, Asistenţa social-filantropică şi medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română în trecut şi astăzi, Basilica, Bucureşti.
Înaltpresfințitul Calinic , 2020, Familia și filantropia două instituții divino-umane, Editura Crimca, Suceava