Săptămâna Patimilor (Denia din Sfânta si Marea Sâmbătă) – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

tanguirea

Săptămâna Patimilor prezintă evenimentele care au avut loc atât în Ierusalim, cât şi în ţinuturile din preajma acestuia, îmbinate cu ultimele pilde, îndemnuri şi cuvântări ale Mântuitorului Iisus Hristos, care ne încredinţează de dumnezeirea Sa. La Denia Sfintei și Marii Sâmbete, numită și Denia Prohodului, se face pomenirea morții, coborârii Trupului Mântuitorului de pe Cruce, ungerii lui cu mirodenii și punerii Lui în mormânt.


Iubiţi cititori şi cititoare,

Prohodul este o creaţie teologico-literară târzie. Nu acest Prohod a fost cântat la înmormântarea Mântuitorului; El a fost înmormântat după ritualul iudaic.

Printre autorii Prohodului se numără Sfântul Ioan Damaschin (sec. VII), Cuviosul Iosif Melodul de la Mănăstirea Studion – Constantinopol (sec. IX), Filotei Kokinos, patriarhul Constantinopolului (sec. XIV). Tradiţia Bisericii leagă compunerea textului Laudele îngropării Domnului de numele Sfântului Teodor Studitul, marele egumen, teolog şi scriitor din prima perioadă a iconoclasmului (sec. VIII-IX); acesta a fost un fervent apărător al cultului sfintelor icoane, victimă a persecuţiilor basileilor Constantin al VI-lea şi Leon al V-lea, precum şi ale patriarhilor Tarasie şi Nichifor I.

Slujba Prohodului a fost introdusă în Triod, în cadrul Utreniei din Sâmbăta Mare, în jurul secolului al XIV-lea. Primele Trioduri româneşti, începând cu cel de la Râmnic, din 1731, redau Prohodul în proză liberă. Deşi a fost tradus în limba română din limba greacă, totuşi, prin traducere, el şi-a păstrat originalitatea. O primă încercare de realizare a unei traduceri ritmate a acestei nestemate din cultul divin public o reprezintă cea a lui Ioan Prale Moldoveanul, pe la 1810, tipărită zece ani mai târziu, în 1820. Din păcate, specialiştii liturgişti o consideră nereuşită.

De numele lui Ioan Prale Moldoveanul se leagă şi traducerea Prohodului Maicii Domnului. Însă prima şi cea mai bună traducere a Prohodului, după cea a profesorului Ioan Prale Moldoveanul, din 1820, este cea a ieromonahului Macarie, apărută în 1836, la Buzău, prin purtarea de grijă a episcopului cărturar Chesarie.

Ieromonahul Macarie a reuşit să facă o traducere cadențată a cântărilor, rânduind strofele din fiecare stare cu un număr egal de silabe şi de accente ritmate. După epuizarea ediţiei lui Macarie din 1836, cel care s-a ocupat de redarea cât mai exactă sub aspect ritmic a acestei frumoase cântări a fost Anton Pann, un bun cunoscător al muzicii bisericeşti, care a tipărit Prohodul în două ediţii, 1846 şi 1853, cu titlul Epitaful sau slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Ediţiile lui Anton Pann s-au dorit a fi prelucrări ale ediţiei lui Macarie, pe care însă nu au reuşit să o întreacă. De aceea, traducerea lui Anton Pann nici nu s-a impus în cult, rămânând în uz cea a lui Macarie, retipărită şi îndreptată de protopsalţi, cu aprobarea Sfântului Sinod, în diverse centre episcopale din ţară: Dimitrie Suceveanu la Iaşi – 1847, Mănăstirea Neamţ – 1856, Bucureşti – 1873, 1891 şi 1896; Dionisie, episcopul Buzăului la Buzău – 1860 şi 1868; Ştefan Popescu la Bucureşti – 1862 şi 1868; Oprea Dumitrescu la Râmnicu Vâlcea – 1872; arhiereul Ghenadie al Argeşului în „Albina muzicală” – 1875; Ioan Popescu-Pasărea la Bucureşti – 1902. Traducerea lui Macarie, cu îndreptările aduse de cei menţionaţi, a rămas normativă. Între timp, Prohodul a mai fost tipărit de o editură laică, între 1936-1938, apoi de Editura „Academica”, Craiova. De asemenea, trebuie menţionate şi ediţiile lui Gh. D. Mugur şi V. Voiculescu la Bucureşti – 1927, ca şi cea a lui Gh. Cucu – 1928.

Alte versiuni semnificative ale Prohodului sunt: cea a lui George Ucenescu, protopsaltul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Braşov, intitulată Sonorul sau frumos răsunătoarele cânturi ale înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos; mitropolitul Miron Romanul de la Sibiu aproba, după ce se sfătuise cu arhimandritul Filaret Musta din Caransebeş, tipărirea ediţiei lui Daniel R. Cordescu, cu titlul Înmormântarea, Epitaful sau Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În 1941, Sfântul Sinod a hotărât instituirea unei comisii care să revizuiască textul Prohodului. Luând textul Triodului grecesc, traducerea lui Macarie şi celelalte traduceri româneşti, şi mai ales cea a lui Irineu Mihălcescu şi Gh. Popescu-Zimnicea, editată în 1936 la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, comisia a reuşit să dea, în 1942, ediţia oficială a Prohodului. În timpul patriarhului Iustinian, Prohodul s-a tipărit de mai multe ori, începând cu anul 1956, cu textul ediţiei oficiale din 1942.

În 1994, Prohodul a fost inclus în „Calendarul creştin ortodox – Agendă”, editat de Institutul Biblic, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist. Sigur, după 1990 Prohodul a fost tipărit de tipografiile diferitelor Centre Eparhiale.

Serghei Bulgakov consideră Prohodul „cea mai frumoasă creaţie liturgică bisericească şi geniul creaţiei liturgice ortodoxe” prin excelenţă.

Prohodul este împărţit în trei stări sau grupe, inegale ca număr de strofe. Grupa sau starea întâi cuprinde 73 de strofe, a doua 60, iar a treia 43, prima strofă din fiecare stare repetându-se la sfârşitul acesteia. Fiecare strofă este precedată de câte un stih din Psalmul 118, dar care nu se citeşte în timpul cântării şi nici nu se cântă, tocmai pentru ca să nu se îngreuneze cântarea.

Melosul Prohodului surprinde durerea momentului – primele două stări se cântă pe glasul al V-lea, iar a treia pe glasul al III-lea. Sigur, cântarea are în sine şi o notă de optimism şi de bucurie, fiind vorba despre o moarte întru Înviere.

Prohodul este expresia cântată a teologiei răscumpărării. Versurile strofelor celor trei stări care îl alcătuiesc ne poartă prin întreaga bogăţie de învăţături dogmatice ale Bisericii. Importanţa teologică rezidă în prezentarea lirică a dogmelor fundamentale ale Bisericii prin prisma Patimilor Mântuitorului. „S-a schimbat făptura prin ale Tale patimi, căci cu Tine au pătimit toate câte sunt, ţiitor a toate cunoscându-Te” (Strofa 22, Starea I). „În mormânt nou Te-au pus, înnoind, Hristoase, firea oamenilor, prin Învierea Ta” (Strofa 24, Starea I). „Palme şi loviri I S-au dat lui Hristos peste faţă, Celui ce cu mâna Sa pe om a plăsmuit” (Strofa 57, Starea a II-a). „Nu Te-ai despărţit de-al Părintelui sân, Milostive, chiar binevoind a lua chip de muritor (Strofa 44, Starea a II-a). „Nu mai plânge Maică; pe Adam şi Eva, ca să-i slobod, Eu sufăr” (Strofa 25, Starea a III-a).

Semnificaţia acestei slujbe, spune Makarios Simonopetritul, nu poate fi deplin înţeleasă decât numai de cel care a trăit zilele Postului Mare ca pe o îmbrăcare progresivă în Hristos.

Cântarea Prohodului reprezintă încheierea unei adevărate drame care începe cu prinderea Mântuitorului şi se sfârşeşte cu punerea Lui în mormânt. La această dramă şi, îndeosebi, la desfăşurarea şi încheierea ei, credincioşii nu sunt simpli spectatori, ci iau parte cu toată fiinţa. Legătura credincioşilor este aşa de intimă cu Hristos, încât Îl petrec ca pe fiinţa cea mai scumpă lor.

Denia Prohodului este chiar mai mult decât manifestarea solidarităţii noastre cu Patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Participarea la Prohod implică împreună-pătimirea noastră cu Cel care a îmbrăcat haina smereniei, sărăcindu-Se pe Sine pentru a-l îmbogăţi pe om, îndumnezeindu-l. Niciodată sufletul adevăratului creştin nu se simte mai apropiat şi mai solidar cu patimile Mântuitorului. Deşi Prohodul exprimă sentimente de durere pentru răstignirea şi moartea lui Hristos, dar şi de nădejde apropiată în Învierea Sa, cântările Prohodului surprind și însăşi neputinţa şi nimicnicia noastră, propria noastră neputinţă şi moarte sufletească. Căci a fost nevoie ca Cel care este Împăratul slavei şi Domnul puterilor să primească moarte de rob: „Nici chip n-ai avut, nici frumuseţe, când pătimeai Doamne” (Strofa 33, Starea a II-a).

Prohodul este cea mai cunoscută, populară şi iubită cântare de către credincioşi, care iau parte la Denie cu toată angajarea lăuntrică, formând întreolaltă un singur trup şi suflet. Slujba are o puternică înrâurire asupra sufletelor credincioşilor. Ea este plină de duioşie şi poezie.

Cu gândul la Patimile Mântuitorului, creştinul, în faţa Sfântului Epitaf înţelege că este momentul ca şi el să facă această jertfă a postului pentru ca bucuria Învierii lui Hristos să fie pe măsura sacrificiului făcut.