În acest an curgător, se împlinesc 350 de ani de când la Uniev, apărea prima carte mare de poezie din literatura noastră, Psaltirea pre versuri tâlcuită, cu care începe de fapt poezia cultă românească, tâlcuită de mitropolitul cărturar Dosoftei. Așadar la temelia poeziei culte româneşti nu stă poemul filosofic costinian Viaţa lumii, cum s-a crezut multă vreme, ci, aşa cum au arătat I. Bianu, N. Cartojan, Al. Andrieşescu, C. Ciopraga, Psaltirea pre versuri.
Memorabilul profil al mitropolitului Dosoftei schiţat în Cronica lui Ion Neculce, are meritul de a prezenta concis esenţa unei personalităţi de excepţie într-o Moldovă împresurată în acea vreme de adversităţi. Descendent dintr-un neam de mazâli, mitropolitul Dosoftei este prezentat de cronicarul Neculce ca fiind prea învăţat, ştiind elineşte, latineşte, slavoneşte şi altele…sintetizând într-o formulă rezumativă adânc din cărţi ştia.
Exponent al unui clasicism ce se reclama de la izvoare biblice, Mitropolitul Dosoftei este în cadrul epocii sale o personalitate etalon, aşa cum, contemporan cu el era moralistul François Fénelon, arhiepiscopul cu vederi luministe.
Tipăriţi în 1673, Psalmii marcau un început poetic fast, de mare anvergură, act pregătit de ierarhul moldovean prin tălmăcirea lor în proză – din slavonă în română – în a sa Psaltire de-nţăles.
Cu apariţia în 1673 a Psaltirii… se continuă tradiţia începută de poeţii traducători de psalmi în versuri, influenţaţi de mentalitatea reformată, al căror şir este foarte lung. Dintre aceştia amintim pe acei poeţi umanişti de nuanţă protestantă precum Clément Marot, protejatul Margueritei de Navarre, autorul celei mai răspândite traduceri a 50 de psalmi în 1539, continuând cu tâlcuirile lui Grigore Szegedi din anul 1569 ori cea a lui Albert Szenczi Molnár din 1607, tâlcuiri care au pătruns în echivalenţe româneşti în Transilvania. Apoi amintim Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowschi, secretarul regal al Regatului Poloniei între 1564 – 1589, lucrare apărută în 1579. Nu va mai urma după aceasta decât versiunea rusă a lui Simon Poloţki din 1680, pusă pe muzică de către Vasile Titov, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai barocului muzical de la Moscova, prieten al prelatului moldav.
Cei cinci ani de muncă, pe care singur îi mărturiseşte, în cinci ani foarte cu osârdie mare. au fost un interval de îndelungă reflecţie şi necontenită perfecţionare asupra unor texte grele de sens universal uman ce trebuiau să îmbrace haină românească. Mitropolitul Dosoftei este primul care a versificat Psaltirea într-o limbă națională în cadrul bisericilor ortodoxe.
În cele 8634 de versuri scrise pe 500 de pagini, Psaltirea pre versuri tocmită, mitropolitul Dosoftei de foarte multe ori a reuşit să mlădieze limba română şi însuşindu-ne aprecierea lui G. Călinescu, citând Psalmul 136 La apa Vavilonului comenta Dosoftei are vorba materială ce dă corp mâhnirilor abstracte.
La Miron Costin, gravul meditativ din Viaţa lumii, conştiinţa trecerii ireversibile a timpului, trimite direct la mâhnirile Eclesiastului dar şi la reflecţii din Psalmulul 101, cărora li se asociază ecouri ale motivului medieval UBI SUNT , cu concluzia că fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere … Şi fumul şi umbra stimulează la Dosoftei dezvoltări cu reverberaţii folclorice. Dacă în traducerea biblică din 1975 Psalmul 101 conţine comparaţii solemne Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut; Rănită este inima mea şi s-a uscat ca iarba ; Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat, la Dosoftei elegia stă, vizibil, sub semnul lamento-ului popular : Că trec zilele ca fumul,/Oasele mi-s săci ca scrumul,/ Ca neşte iarbă tăiată/ M-este inema săcată./…De suspinuri şi de jele / Mi-am lipitu-mi os de piele,/…Mi-s zilele trecătoare,/ De fug ca umbra de soare,/ Şi ca iarba cea tăiată /Mi-este vârtutea săcată,/
În contextrul citat vârtutea este sinonimă cu puterea, cu vlaga. Faţă de tonul imnic, bazat pe imperative Cântaţi Domnului cu cinste; Lăudaţi cu glasuri nalte , starea de jele coincizând, în cazul lui Dosoftei, cu drama personală cauzată de exilul din Polonia, e generatoare de sclipiri lirice remarcabile. Limbajul psalmodic cultivat în depărtata vechime de David comportă nuanţe intens-reflexive care la Dosoftei – de două ori pribeag în Polonia – duc la afinităţi cu proverbele şi sentinţele populatre româneşti Strâmbătatea cine o iubeşte/ Acela el sâgur sufletul urăşte(Psalmul 10).
Am dat doar câteva exemple pentru a sublinia că tâlcuitorul moldav al Psaltirii pre versuri nu a fost subordonat modelului străin, căutând armonii şi ritmuri proprii limbii sale.
Urmărind circulaţia Psalmilor lui Dosoftei, s-a observat că iată un catren din Psalmul 48 se află în Divanullui Cantemir, că Eminescu a paginat un exemplar din Psaltire pe când era bibliotecar, că Arghezi face o referinţă la Dosoftei şi la Psalirea sa în cartea Cu bastonul prin Bucureşti.
Lucrarea lui filologică porneşte dintr-o formă mentis, evident modificată de importantele tălăzuiri ale mentalităţii religioase care au însoţit Reforma. Mitropolitul Dosoftei arăta mai voia mi-ii cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă… referindu-se la faptul că poporul român nu mai înţelegea deloc slavoneşte în vream sa.
Această declaraţie îl situează pe ilustrul mitropolit cărturar în descendenţa luminată a unui Coresi, a unui Varlaam, adică a acelora care înţelegeau din adânc necesităţile presante ale culturii naţionale din spiritul timpului.
Prin contribuţiile marilor ierarhi moldoveni Varlaam şi Dosoftei, limba noastră literară face un mare pas înainte, situând Moldova, din acest punct de vedere, cu mult deasupra celorlalte provincii româneşti.
Prin activitatea sa, mitropolitul Dosoftei a adus o lumină aparte pe drumul truditorilor care aveau să ţină un condei în mână şi prin strădania lor au putut ajunge la definitivarea limbii noastre de cult
Şi pomenirea sa de acum înseamnă pentru noi toţi recunoaşterea valorii sale ca cea dintâi în Panteonul culturii româneşti.