Blând și iertător, dârz și neînfricat

Interviu realizat de domnul Răzvan Bucuroiu cu PS Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, în contextul trecerii la cele veșnice a IPS Părinte Arhiepiscop Pimen Suceveanul. 

Trecerea la cele veșnice a Arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților a creat mare emoție în comunitatea creștină din toată România, dar și în diaspora. Un venerabil arhiereu (prin vârstă, lucrare și pregătire), un om al școlii duhovnicești așezate a secolului 20, este ucis de un virus venit din viitor, parcă din filmele SF. Încleștarea teribilă timp de o lună în care vlădica s-a luat la trântă cu boala ne-a ținut cu sufletul la gură, însă cei mai afectați sufletește au fost credincioșii din Bucovina și obștile monahale pe care bătrânul arhiereu atât le-a iubit. Genunchiul s-a plecat la rugăciune, inima a suspinat, dar voia Domnului a fost cea care a decis: atât! Acest atât însă este uriaș, cei 90 de ani de viață intensă se văd la tot pasul în dulcea Bucovină.

Am stat de vorbă cu Preasfințitul Damaschin, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei, cel care a stat călugărește în siajul ÎPS Pimen în ultimii ani și care ne-a povestit, cu lacrimi în glas, lucruri pe care nu le știam. Fiți atenți!

 

Preasfinția Voastră, cum îl puteți descrie, în doar câteva cuvinte, pe ÎPS Pimen Zainea?

În câteva cuvinte... grea provocare. ÎPS Pimen a fost un părinte. Un părinte care te învață, te mângâie, te îngăduie, te iartă, te mustră. Intra la el oricine, de la oameni cu funcții înalte până la cei mai simpli bătrâni, și fiecăruia arăta aceeași deschidere și atitudine binevoitoare. Pe noi, cei din administrația eparhială, ne primea tot așa, ca un tată, și când dorea să ne spună ceva nu ne chema prin telefon sau prin secretar, ci venea el la birou și stătea pe scaunul de „invitați”. O atmosferă neprotocolară – ca de altfel și la vizitele pe teren –, dar care impunea respect filial și dragoste din inimi care se simțeau aproape. La fel, și preoților, și monahilor le era „Părintele Pimen” (așa se recomanda și la telefon, și din voce trebuia să-ți dai seama că e tocmai Arhiepiscopul).

A fost mai întâi monah și apoi Episcop, în sensul că nu și-a uitat cele ale călugăriei – și pe dinlăuntru, și în comportarea din afară – nici după hirotonia ca arhiereu. Mitra nu a înlocuit camilafca, iar metaniile au stat foarte bine, nestingherite, alături de cârja vlădicească. În fiecare ajun de sărbătoare veneam împreună la slujba de priveghere: eu slujeam, iar el, cu epitrahil și omofor, își citea pravila pentru împărtășanie și pomenea, alături de părinții mânăstirii, pomelnicele aduse de credincioși. Nu a uitat nici duhul de ascultare deprins în mânăstiri: la orice solicitare a Părintelui Patriarh sau a Părintelui Mitropolit răspundea prompt și fără multe „dezbateri”.

A fost blând și iertător, dar și dârz și neînfricat. A strigat împotriva nedreptăților făcute Bisericii și țării. L-a iubit pe Sfântul Ștefan cel Mare și a făcut din Putna școală de patriotism și de cateheză creștină în plin regim comunist.

N-am văzut multe persoane care să aibă un așa simț al recunoștinței: amintea cu venerație de profesorii de la școala primară ori de generația de aur a școlii de teologie bucureștene din anii ’50-’60, de monahii bătrâni din obștea Neamțului și ce a învățat de la fiecare dintre ei; i-a iubit mult pe țăranii simpli, le cerea sfatul, și avea o încredere aproape „oarbă” în ei, în înțelepciunea și cumințenia lor.

A iubit simplitatea, firescul. A trăit simplu și a murit simplu. L-a iubit pe Dumnezeu și de aceea Dumnezeu l-a iubit și s-a văzut asta pentru cine „citește” printre rânduri povestea vieții Părintelui Arhiepiscop Pimen.

Ce a însemnat întâlnirea voastră? Pentru amândoi: doi călugări de vârste, școli și experiențe diferite?

Primele amintiri despre ÎPS Pimen îmi vin în minte din perioada când eram elev la Seminarul din Suceava, mutat apoi pentru câtva timp la Dumbrăveni, când ÎPS Sa venea personal și se îngrijea de stadiul lucrărilor. Era discret, simplu, fără „echipă” în juru-i.

Apoi a venit facultatea și, imediat după facultate (în iulie 2004), eu am intrat în obștea Mânăstirii Sihăstria Putnei, și aici ÎPS venea deseori. Treptat, având și ascultarea la secretariat, căile ni s-au întretăiat: câteodată avea nevoie de un text, de o referință bibliografică, de o fotocopie de pe o pagină de carte sau, nefiind părintele stareț Nectarie acasă, ÎPS, având a-i da ceva, spunea: „Să ajungă asta la părintele Damaschin”. Prin 2014 mi-a încredințat spre tehnoredactare, oarecum în taină, un manuscris scris de mâna lui, un fel de „Memorii” în care își prezenta viața luată pe-ndelete și oamenii pe care i-a întâlnit. M-am simțit tare onorat că am putut să iau cunoștință eu mai întâi de amănunte ale parcursului său biografic. ÎPS a rânduit ca broșura, purtând titlul Vremuri și oameni, să fie distribuită la înmormântare, ceea ce am și făcut în ziua de vineri, 22 mai, la sfârșitul slujbei de la Suceava.

Eram trimis destul de des la Centrul Eparhial din Suceava cu acte și rapoarte ale mânăstirii. Acum realizez că ÎPS mă reținea câteodată mai mult, îmi mai povestea din viața sa ori chiar îmi spunea diferite probleme pe care le întâmpină. Mai târziu am aflat că asta ar fi putut însemna cumva... cum să zic... un soi de „testare”. Mi s-a spus mai apoi că bătrânul, înțelept, mă citea să vadă ce zic, cum gândesc, cum intru, cum stau, așa cum numai cei cu multe decenii de experiență în spate pot să-și dea seama fără cursuri de body language ori psihologie.

Pentru mine era o imensă bucurie să-l ascult povestind. Avea ceva din verbul lui Creangă și al lui Sadoveanu. Vorbea limpede, fără sincope, cu ocolișuri, nicicând uitând a reveni la firul voroavei. Așa, din cuvintele și din emoțiile lui, am cunoscut eu – în parte, bineînțeles –, lumea pe care el aproape o adora, nu dintr-un paseism dulceag, ci poate dintr-o durere a decăderii pe care o vedea în prezent nu de puține ori. Era bătrânul sfătos, ale cărui cuvinte aveau tăria de a te încredința că așa și numai așa a fost, cum spune el, mărturie fiind barba-i albă a trecerii deloc ușoare prin vremi de cumpănă.

Apoi a venit și anul 2017, când prin Suceava s-a răspândit zvon de posibilă alegere de Episcop-vicar. Și atunci ÎPS a lucrat înțelepțește și călugărește. N-a vorbit direct cu mine, ci întâi a adus la cunoștință părintelui stareț dorința lui, într-un fel... dacă îmi dă „blagoslovenie” pentru aceasta. Și lucrurile s-au așezat în felul cum și-a dorit ÎPS Sa; părinții sinodali i-au primit dorința și, uite așa, la Suceava cel mai în vârstă chiriarh și-a ales cel mai tânăr vicar.

Trei ani am stat împreună și am colaborat excelent. În fiecare dimineață mergeam la birou și intram mai întâi la ÎPS pentru binecuvântare. Lucrurile s-au așezat firesc. M-a introdus în cele ale administrației ca un pedagog desăvârșit: văzând și făcând. Fără prelegeri, fără directive, fără obligații.

Pe scurt, m-am simțit ca un ucenic ocrotit și prețuit. Și m-am străduit să nu-i trădez încrederea și iubirea.

 

Cum era în momentele în care nu trebuia să-și exercite prerogativele funcției?

Cât se poate de firesc, de natural. Dar nici când era în „exercitarea prerogativelor funcției” nu era altfel. Era, adică, același: fie în odăjdii sfinte, fie în halat de muncitor, în mâini ținând dichero-tricherele, dar și cazmaua ori ruleta (ținea tot timpul în sertar o ruletă de culoare neagră cu roșu).

Dacă avea vreme, povestea din trecut. Oricum avea o memorie deosebită, reținând cu lux de amănunte chipuri, oameni, date, întâmplări. Mai ales nume, multe nume. La sfârșitul mesei îi plăcea să stea de vorbă la un ceai natural cu miere de albine, dar nu din cea din comerț (așa am aflat și eu că mierea naturală se „zaharisește”, pe când cea de contrabandă rămâne limpede). Dar să nu fie totuși masa mai lungă decât slujba...

Când era grăbit vorbea în sentințe. Tot cuvântul era măsurat și îți trebuia mare concentrare să nu pierzi nimic, pentru că totul era esențial. Părea tăios atunci, dar doar pentru că nu mai era vreme de analize, ci de decizii ferme.

Se făcea tuturor toate. Asculta cu răbdare chiar dacă vorbitorul cam bătea câmpii. Când avea prin preajmă copii, era ca un bunic bucuros de nepoți. Este virală pe rețelele de socializare acea imagine de la sfârșitul unei slujbe când, doar în dulamă, ÎPS stă așezat pe trepte înconjurat de copii, emoționat la auzul Baladei lui Ciprian Porumbescu. Copiii recitând poezii patriotice îi frăgezeau inima, aducându-i aminte de vremea când și el, în clasele primare, făcea la fel.

Nu prea se împăca cu meniurile sofisticate de la agape; îi plăcea mai mult brânza cu smântână proaspătă, cu ceapă și mămăliguță caldă. Și ciorba de zarzavaturi, dar simplă, fără dresală. Și niciodată, niciodată nu pleca de la masă fără să le spună doamnelor de la bucătărie vorba lui: „Toate bune și foarte bune”. Rar mi-a fost dat să văd un om mai atent la a nu supăra, ci a aduce oriunde o bucurie, printr-o vorbă, printr-un zâmbet, printr-o binecuvântare pe creștet, printr-o răbdare a unui cuvânt nepotrivit, printr-un dar din Eminescu ori din Părinții Bisericii, prin multă, multă milostenie.

 

Care e cea mai de seamă realizare a lui, ca ierarh al Bucovinei?

Răspund mai întâi cu cuvintele lui. A vorbit el însuși despre exact acest lucru într-un interviu dat la împlinirea a 90 de ani de viață (în august 2019), și răspunsul lui a fost: căminele de bătrâni. S-a îngrijit în chip cu totul deosebit de cei bătrâni și de cei săraci. Ar fi dorit ca la fiecare, dar la fiecare biserică să fie și o casă, o casă obișnuită, pentru cei sărmani. Personal se îngrijea de căminele de bătrâni, de la mâncare la lemn de foc și la rânduirea de personal monahal, și nu uita să-și programeze ca a treia zi de Paști ori de Crăciun să slujească la Căminul de bătrâni „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava și să ia masa cu cei adăpostiți aici. Acest cămin a fost ridicat din primii ani ai venirii ÎPS Sale la Suceava și de atunci mulți păstrează imaginea părintelui Pimen cu halatul, cu rindeaua și cu buzunarele pline de cuie.

La calamități, înainte de a se implica autoritățile statului, el își făcea „sejurul”, își lua „concediul” mergând zi de zi pe șantiere. A ridicat cu meșterii din zonă zeci de case la Dornești, Arbore, Clit, după marile inundații și a oferit gratuit aceste locuințe familiilor rămase pe drumuri, chiar și celor de altă credință. Pe la cancelarie, când și când, să mai pună repede o rezoluție, și apoi iar pe șantier. Ce poți să mai spui despre un astfel de om a cărui odihnă stătea în odihna celuilalt?

Pe lângă aceste preocupări filantropice de durată ale ÎPS Părinte Pimen, aș vrea să reamintesc și faptul că lui, ca ierarh al Bucovinei, i se datorează redeschiderea unor vechi și însemnate așezăminte bisericești închise sub regimul comunist, precum cele de la Voroneț și Humor ori Pătrăuți.

Dar dacă aceste inițiative se mai întâlnesc și în alte locuri, ÎPS Pimen va rămâne drept cel căruia i se datorează acțiunea de redobândire a peste 190.000 de hectare de fond forestier, proprietate a Bisericii din Bucovina. Mai mult de zece ani de procese, de făgăduințe, de trădări, de încercări, de lupte aprige cu mai-marii vremii. Nu s-a lăsat bătut și nu a cedat nici unui compromis. Ba ne mai spunea: „Lăsați-mă să strig eu, că mie nu mai au ce-mi face”. Da, a intrat în mormânt cu inima strânsă că nu a dus până la capăt ce și-a propus și cu peste 1.000 de procese pe rol, pe diferite etape procesuale. Nu cred că e puțin lucru să duci o astfel de povară aici, pe pământ, și ar trebui să dea de gândit celor responsabili cu tergiversările și refuzurile sistematice că nu e puțin lucru să pui o astfel de povară în fața lui Dumnezeu, dincolo.

Ce proiect început trebuie musai terminat de către noul ierarh?

În duhul celor spuse mai înainte, cred că acest proiect vast, de redobândire a unui bun al Bisericii, va fi un examen greu pentru noul arhipăstor al Bucovinei. De va șovăi, cred că îl va mustra bătrânul Pimen de sus, din cer, văzându-și osteneala că se risipește. Dar responsabilitatea și mai mare va fi după ce, cu ajutorul Domnului, se va redobândi această proprietate. Ea se cere a fi administrată corect, transparent, iar o pădure se administrează greu, după ce ani de zile nu puțini au fost obișnuiți cu câștig pe de lături... Apoi, să nu se uite gândul ÎPS Pimen că veniturile de la Fondul Bisericesc sunt destinate în primul rând celor două categorii de „bătrâni” suferinzi, cum numea el: cei în vârstă, bolnavi și singuri, pe de o parte, și venerabilele monumente bisericești și mânăstirești de patrimoniu care au nevoie de îngrijire permanentă, pe de altă parte. Și apoi pentru alte acțiuni umanitare și educative, precum și pentru sprijinirea bisericilor și mânăstirilor, chiar din alte eparhii, cum spunea ÎPS.

Ce minunat ar fi ca, în Bucovina, Biserica, având aceste proprietăți, să poată singură începe procese de restaurare și conservare a picturilor bisericilor mânăstirești! Sau construirea unui centru de recuperare și sănătate la cele mai înalte standarde medicale, cu medici buni și plătiți onest! Ori un centru pentru adicții de orice tip – și, din păcate, câte cazuri de acestea nu vom avea în viitor! – într-o zonă montană, unde ochiul și mintea să se bucure de ceea ce Dumnezeu a lăsat ca frumusețe binecuvântată în dulcea Bucovină! Să ajute Domnul să se împlinească acestea cât mai repede, pentru mijlocirile și dorința sinceră și curată a ÎPS Părinte Arhiepiscop Pimen.

 

De ce l-au iubit oamenii atât de mult?

Ca să fii iubit se cade ca tu mai întâi să iubești. Cum să ceri altuia ceea ce nu dai mai întâi? ÎPS i-a iubit pe oameni, i-a prețuit și i-a cinstit. S-a rugat pentru ei și i-a slujit necondiționat. S-a considerat de-al lor, nu mai presus de ei. Le-a împărtășit durerile și bucuriile. Nu i-a judecat, ci i-a ajutat. Le-a vorbit pre limba lor, le-a fost apropiat, le-a binecuvântat pruncii, țarinele, bucatele.

S-a identificat cu rostul bucovineanului, și oamenii de aici au simțit asta. Și i-au „întors”, din belșug, dragostea. S-a văzut acest lucru și în zilele până la înmormântare și în ziua prohodirii. Sute de oameni, în condiții de restriște, au venit și și-au luat rămas-bun. Cu lacrimi de recunoștință. Cu straie tradiționale. Cu flori din abundență. Și cu lumini în mâini și pe chipuri.

Cum s-a văzut înmormântarea din interiorul organizării, dar și al trăirilor intense din acele momente?

A fost o lucrare intensă în spatele acestor funeralii, cu mulți actori implicați și cu o energie care numai de la Dumnezeu putea veni. Închipuiți-vă că numai în ziua de miercuri aproape că nu am lăsat telefonul din mână, pe tot drumul spre București și dinspre București spre Suceava.

Un mare sprijin am avut din partea colaboratorilor de la Centrul Eparhial, a părinților protopopi și a preoților, a forțelor de ordine și a multor voluntari. La solicitarea și sub veghea atentă a Părintelui Mitropolit Teofan, venit la Suceava din după-amiaza zilei de miercuri, 20 mai, s-a stabilit un plan de organizare în cele mai mici detalii: responsabili pentru accesul în curte, pe alee, la intrarea în biserică, în interiorul acesteia și la ieșire; delimitarea locurilor din curte; stabilirea fluxului de acces la slujbe separat de traseul spre sicriu, „repetiții” pentru ducerea sicriului la scenă, scenarii pentru eliberarea curții etc., etc.

Le mulțumesc tuturor pentru implicare și pot mărturisi că am primit multe feedbackuri bune de la autorități și de la oamenii care au înțeles că nu e ușor să împaci și legea și dorințele sincere ale credincioșilor în aceste timpuri de pandemie. Iar cele câteva mici scăpări au fost puse nu pe seama unei lipse de organizare sau de precauție, cât pe seama unor excese ale unor persoane – puține – a căror emoție de moment a fost imposibil de previzionat și gestionat.

Una peste alta, a fost o atmosferă solemnă, sobră și cu trăire intensă, dar tihnită, așezată. Vă mărturisesc că, în ciuda oboselii acumulate și a multor sarcini pe care le-am avut de împlinit ori de rânduit, când am intrat vineri la slujba Sfintei Liturghii și apoi la înmormântare, am simțit un duh de pace și de binecuvântare. Da, nu mi-a fost ușor să-mi stăpânesc emoția, dar m-am simțit ocrotit de sus și, într-un fel, am fost mulțumit lăuntric că am putut împlini dorințele de sfârșit ale Părintelui Arhiepiscop Pimen. Încă și acum port în minte acea imagine deosebită luată cumva de deasupra, cu sicriul purtat de părinții îmbrăcați în alb și pe care, odihnindu-se pe tricolor, stătea cuminte trăistuța bucovineană cu fotografii ale copiilor îmbrăcați național. Și raza de soare care cădea pe trăistuță, zâmbet al cerului care-și primea ostenitorul iubitor de frumos.

Care este atmosfera în Sihăstria Putnei după acest eveniment?

După forfota de joi și vineri, cu pregătirile de înhumare, la Sihăstria Putnei s-a reașezat pacea, parcă și mai molcomă odată cu odihnirea în pământul reavăn a trupului ÎPS. De ar fi fost vremi mai așezate, am fi avut un adevărat pelerinaj. Câți nu și-ar fi dorit să ajungă și la înmormântare, chiar și după, fie din Suceava, fie din alte județe, ori din Basarabia sau din Bucovina de Nord, de care atât de legat a fost ÎPS Pimen?

Dar și așa, respectând prevederile celor legiuite, credincioși și preoți vin, pe rând, câte puțini, pentru a pune o lumânare și a rosti o rugăciune. Miresmele florilor se unesc cu cele ale tămâii în continuarea Liturghiei care se săvârșește, de sâmbătă, 23 mai, timp de 40 de zile, chiar acolo, în bisericuța de la cimitir, zidită de ÎPS Pimen și închinată Sfântului Ioan Evanghelistul. Și îmi aduc aminte, când eram la Sihăstria, cum, slujind în această biserică, de fiecare dată când mă întorceam spre apus, pentru a binecuvânta, se vedea clar prin ușa deschisă mormântul săpat și pregătit cu mare migală de chiar vlădica Pimen. Și aștept cât de repede să pot săvârși și eu o Sfântă Liturghie, ca arhiereu ucenic al Părintelui Arhiepiscop Pimen, în biserica de suflet a părintelui meu duhovnicesc, care acum își odihnește trupul în susurul apei ce șerpuiește pe la căpătâiul său din cimitirul Sihăstriei Putnei.

Adăugați un comentariu