Mod cinema

„Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieşirea din autosuficienţă. Asumarea personală a Crucii arată că nu este vorba de o poziţionare exterioară a ucenicului în raport cu Iisus, ci despre o lucrare zilnică (Luca 9, 23). Omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza acest tandem.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Textul Sfântului Evanghelist Marcu (8, 34-38), care s-a citit în cadrul Sfintei Liturghii, se găseşte şi la Sfinţii Evanghelişti Matei (16, 24-28) şi Luca (9, 23-27).

Cuvintele pericopei, notează Sfântul Evanghelist Marcu (8, 34), sunt adresate „mulţimii” şi „ucenicilor”. Sfântul Evanghelist Luca spune că erau adresate „către toţi” (9, 32). Referatul premerge celei dintâi prevestiri a Sfintelor Sale Pătimiri.

Iisus le mai vorbise Apostolilor despre acest moment, cum ar fi: cu prilejul curăţirii Templului, când le-a zis: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2, 19); sau când le-a spus ucenicilor lui Ioan că „vor veni zile când Mirele va fi luat de la ei” (Matei 9, 15); sau când i-a spus lui Nicodim: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului.” (Ioan, 3, 14); sau atunci când le-a spus cărturarilor care Îi cereau semn din cer: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi.” (Matei 12, 40).

Aşa stând lucrurile, de această dată Iisus s-a adresat pe faţă cercului restrâns al ucenicilor, zicându-le: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze.” (Marcu 8, 31). Adică, să fie omorât de coaliţia conducătorilor iudei: Sanhedrinul, reprezentat de „bătrâni” (autoritatea civilă), arhiereii (autoritatea religioasă) şi cărturarii (autoritatea intelectuală).

Eshatologicul „trebuie” nu presupune o desfăşurare impusă a Pătimirilor, ci împlinirea voită de către Iisus a iconomiei mântuirii oamenilor, prevestită în Vechiul Testament de Dumnezeu prin pana Prorocului Isaia, care anunţă: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat.” (Isaia 53, 3-4), şi întărită de cuvintele Dreptului Simeon în momentul aducerii Lui la Templu: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri.” (Luca 2, 34).

Vestea a căzut ca un trăsnet. La orice s-ar fi aşteptat Apostolii şi cei care-L urmau, numai la aşa ceva nu.

Atunci, Petru L-a luat pe Iisus de o parte şi a început să-L dojenească: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” (Matei 16, 22). Apostolul Petru a încercat – fără îndoială – să-I sugereze Mântuitorului să evite Ierusalimul. El ar fi vrut ca nimic din cele spuse să nu I se întâmple, omeneşte vorbind.

Însă planul lui Dumnezeu era altul. Iisus, indignat de sugestiile apostolului, opuse învăţăturii Sale, întorcându-se spre Petru, i-a spus: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16, 23).

Pentru o clipă, Petru a devenit prototipul gândirii omeneşti care, adesea influenţată emoţional, nu observă că în spatele raţionamentelor se ascunde ispititorul de altădată din pustia Carantaniei, căruia i-a spus Mântuitorul: „Piei, satano” (Matei 4, 10).

I-a spus aşa, pentru că Petru avea un fel de a gândi sugerat de diavol. Însă, când Iisus i-a zis lui Petru: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti” (Matei 16, 23), nu i s-a adresat lui Petru ca unui posedat, ci diavolului care se folosea de el şi care îl făcea să fie potrivnic planului lui Dumnezeu, cerându-I lui Iisus să renunţe la adevărata Sa misiune mesianică.

Aşa stând lucrurile, Hristos le-a recomandat câteva principii morale în vederea unei răsplăţi veşnice: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34). „Mie!”, nu altcuiva, a spus Mântuitorul. Cuvinte greu de înţeles, dar şi de urmat, căci presupuneau o obedienţă spirituală necondiţionată. Cu atât mai greu va fi de înţeles Jertfa Sa mântuitoare!

Sfântul Evanghelist Luca punctează: „Să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze.” (9, 23). De aici reiese cu şi mai multă pregnanţă că această invitaţie presupune o angajare fermă, un act responsabil în asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos.

Aşadar, cel care vrea să fie ucenicul lui Hristos trebuie să împlinească trei condiţii indispensabile: să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-I urmeze lui Hristos. Trebuie spus că în această succesiune putem discerne un adevăr de netăgăduit, şi anume acela că Hristos, prin Cruce, îi indică sensul ascensiunii.

Însă calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieşirea din autosuficienţă. Asumarea personală a Crucii arată că nu este vorba de o poziţionare exterioară a ucenicului în raport cu Iisus, ci despre o lucrare zilnică (Luca 9, 23).

Omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza acest tandem. Numai că, atenţie, avertizează înţeleptul Solomon: „Calea celui nelegiuit este urâciune înaintea Domnului, dar El iubeşte pe cel ce umblă cu dreptate.” (Pilde 15, 9).

Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine. Deci, fără o renunţare liber consimţită la hedonismele sinelui, aşa încât în sinele nostru să vieţuiască Hristos (Efeseni 3, 17), şi fără o asumare a responsabilităţii Crucii cu tot ceea ce implică ea, nu poţi să devii ucenicul lui Hristos, nu poţi să-L urmezi pe Hristos. Drumul spre El nu este unul spre în afară, ci spre interiorul nostru. Aici vrea El să se întâlnească cu noi. Fără Hristos nu poţi face nimic (Ioan 15, 5).

Pricina pentru care El cere acestea de la apostoli este justificată astfel: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35).

Şi Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca vorbesc despre mântuirea vieţii prin martiriu. La Sfântul Evanghelist Luca citim: „Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.” (Luca 17, 33). Sfântul Evanghelist Matei reţine mai explicit: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Matei 10, 39).

Traducând aceste texte, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania foloseşte termenul „viaţă” în loc de „suflet”, subliniind jocul semantic între viaţa pământească, trecătoare, şi cea cerească, nepieritoare.

Ataşamentul faţă de Hristos implică suferinţe fizice şi morale, sintetizate în suferinţele provocate de Cruce. Ataşamentul nu cunoaşte limite, de aceea şi răsplata este pe măsură: „viaţa veşnică”. Martirii au transpus Evanghelia în viaţa lor, dovedind adevărul şi logica celor spuse de Hristos.

Valoarea sufletului este incomensurabilă. Hristos întreabă: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

Sufletul are valoare veşnică, fapt pentru care nu-l poţi vinde şi nici cumpăra. Mergi dincolo cu ceea ce ai făcut altora în viaţă. Dai ca să primeşti cu dobândă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Şeol. Sufletul este atât de preţios, încât toată lumea nu preţuieşte cât el, fiindcă existenţa la care-l cheamă Dumnezeu este transcendentă.

Hristos conchide în manieră profetică: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8, 38). Neamul desfrânat, despre care se face vorbire, vizează pe cei îndepărtaţi de Dumnezeu; pe cei infideli lui Dumnezeu; pe cei care renunţă la Cruce şi implicit la a-L mărturisi pe Hristos şi a-I urma; pe cei care ezită să se lepede de sine, în sensul renunţării la tot ce-i tenebros în viaţa lor.

Or, a-I urma înseamnă a trăi în conformitate cu Evanghelia Sa, a trăi cu El şi pentru El. De aceea, Iisus le-a atras atenţia ascultătorilor Săi, spunându-le că după felul cum Îl mărturisesc, vor fi şi ei mărturisiţi dincolo, „căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27).

Textul Sfintei Evanghelii citite astăzi se încheie cu un verset din capitolul următor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 9, 1).

Versetul anticipă nu atât Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, întâmplată după şase zile de la acest moment, cât mai ales Învierea Sa, a cărei prefigurare este descoperirea slavei Sale de pe Muntele Taborului.

Schimbarea la Faţă este doar un preambul, un crâmpei al acelei veniri; spun că este „doar un crâmpei” pentru că, din textele paralele, ştim că venirea Fiului Omului vizează şi Judecata finală.

Aşadar, privilegiaţi de vederea acestei slave a Schimbării la Faţă înainte de a fi martorii Învierii Sale, Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, cărora li S-a revelat Mântuitorul în toată slava Sa, se vor împărtăşi deopotrivă şi de mărturisirea Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L.” (Matei 17, 5).

Şi aşa cum s-au învrednicit de slava Schimbării la Faţă, împărtăşire anticipată şi vizibilă din slava negrăită a Împărăţiei cerurilor (II Petru 1, 17-18), întocmai se vor învrednici şi de slava Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, slavă care a marcat întemeierea Sfintei noastre Biserici. Dar nu numai ei, ci şi toţi cei care au fost martorii Învierii Sale.

Fie ca şi noi, cei care ne-am asumat liber consimţit, şi nu din silă, responsabilitatea Crucii, să ne învrednicim de vederea slavei lui Dumnezeu întru Împărăţia Sa!

Adăugați un comentariu