Mod cinema

„Scara cea dumnezeiască se sădeşte” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la sărbătoarea Nașterea Maicii Domnului

Sărbătoarea de astăzi a intrat în conştiinţa poporului odată cu sfinţirea unei biserici dedicate naşterii Maicii Domnului; aceasta a fost construită la Ierusalim de împărăteasa Eudoxia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), la începutul secolului al V-lea, pe locul unde, conform tradiţiei, a fost casa Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, al căror cult s-a dezvoltat încă din secolul al IV-lea.

Preacuvioşi şi Preacuvioase Maici, Preacucerniciile Voastre,

Stimaţi invitaţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Două zile de naştere ale sfinţilor sunt sărbătorite liturgic de Biserică: cea a Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) şi cea a Maicii Domnului (8 septembrie). La fixarea acestor zile de pomenire s-a avut în vedere rolul pe care l-a avut atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Maica Domnului în planul de mântuire a lumii.

Astfel se explică şi plasarea celor două sărbători, una la începutul anului bisericesc (8 septembrie) şi alta spre sfârşitul anului bisericesc (24 iunie). Ele amintesc în exclusivitate de „începutul mântuirii noastre”.

Despre naşterea Sfântului Ioan Botezătorul s-a scris detaliat în Sfintele Evanghelii; nu însă şi despre naşterea Maicii Domnului, a cărei venire pe lume şi copilărie au fost trecute sub tăcere. Informaţiile necesare despre acest eveniment ne sunt oferite de Protoevanghelia lui Iacov, o scriere apocrifă, de origine iudeo-creştină, datând din secolul al II-lea. Sigur, deşi nu este considerată o scriere canonică, totuşi informaţiile, datorită vechimii lor, sunt de luat în seamă.

Sărbătoarea de astăzi a intrat în conştiinţa poporului odată cu sfinţirea unei biserici dedicate naşterii Maicii Domnului; aceasta a fost construită la Ierusalim de împărăteasa Eudoxia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), la începutul secolului al V-lea, pe locul unde, conform tradiţiei, a fost casa Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, al căror cult s-a dezvoltat încă din secolul al IV-lea.

Aşa stând lucrurile, ziua sfinţirii acelei biserici, 8 septembrie, a devenit, liturgic, ziua Naşterii Maicii Domnului, între 431 şi 451, deci între Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes şi al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. Astfel, 8 septembrie se adaugă altor praznice împărăteşti închinate Maicii Domnului: Buna Vestire (25 martie), Adormirea Maicii Domnului (15 august), Intrarea Maicii Domnului în biserică (21 noiembrie).

În Apus, sărbătoarea a fost preluată de papa Serghie I (687-701), care era de origine ierusalimiteană, însă s-a generalizat mult mai târziu, în secolele IX-X.

După împământenirea acestei sărbători, în secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul a alcătuit Condacul şi Icosul Praznicului, aflate în uz până astăzi. Sfinţilor Andrei Criteanul (secolul al VII-lea) şi Ioan Damaschin (secolul al VIII-lea) le datorăm dublul Canon care se citeşte la Utrenia acestei sărbători şi care este o mărturisire de credinţă scrisă în perioada iconoclastă, când a fost contestată, printre altele, preacinstirea Maicii Domnului.

În ceea ce priveşte locul naşterii Fecioarei Maria, au fost emise mai multe ipoteze: Nazaret, oraşul obârşiei lui Ioachim (Epifanie Monahul), Betleem, oraşul natal al Anei (Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sfântul Ioan Gură de Aur), Ierusalim (Sfântul Sofronie al Ierusalimului). Dintre cele trei, Ierusalimul este confirmat de descoperirea unei biserici dedicate Sfintei Ana, chiar lângă Scăldătoarea oilor.

Aş vrea să mai fac o precizare, şi anume aceea că, întrucât Sfintele Evanghelii nu fac nici o menţiune în legătură cu viaţa Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, toate informaţiile despre ei se bazează pe literatura apocrifă: Protoevanghelia lui Iacov, Evanghelia Naşterii Mariei şi Pseudo-Evanghelia lui Matei; aceste surse sunt cele care descriu pe larg viaţa celor doi sfinţi.

Din Protoevanghelia lui Iacov aflăm că Ioachim, tatăl Fecioarei Maria, se trăgea din seminţia lui Iuda, fiind urmaş al regelui David, iar Ana, mama sa, era fiica preotului Mathan din Betleem, descendentă din seminţia lui Aaron. De aici şi dubla descendenţă a lui Iisus: împărătească şi preoţească.

Ioachim se îndeletnicea cu păstoritul, una dintre ocupaţiile de bază în Ţara Sfântă de la acea vreme. Se spune că, din veniturile lor, Ioachim şi Ana ofereau Templului o treime, văduvelor, orfanilor şi săracilor o altă treime, iar restul le rămânea lor. De aceea, conaţionalii îi iubeau şi preţuiau. Însă, dincolo de această preţuire, pentru că nu aveau copii, Ioachim şi Ana erau consideraţi ca fiind „consemnaţi” de Dumnezeu.

De bună seamă, cel mai mult i-a întristat faptul că, la împlinirea a cincizeci de ani de împreună vieţuire, când au dus ofranda lor, în ziua Praznicului Înnoirii Templului, drept mulţumire lui Dumnezeu, arhiereul le-a refuzat darul, numindu-i în public blestemaţi.

Marcaţi de atitudinea liderului lor spiritual, Ioachim şi Ana s-au întors la casa lor din Seforis şi au hotărât de comun acord să se retragă în locuri mai prielnice meditaţiei, postului şi rugăciunii. Tradiţia spune că Ioachim s-a retras cu turmele sale pe Valea Hozevei, locuind în peştera Sfântului Ilie Tesviteanul, situată în apropierea locului pe care s-a ridicat, mai târziu, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”; Ana a rămas într-o peşteră din spatele casei.

Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ocolind orice privelişti de tensiuni şi patimi, au intensificat rugăciunile ca Dumnezeu să le dezlege sterpiciunea, sub rezerva că, dacă vor dobândi rod minunat la bătrâneţe, îl vor dărui Templului şi, implicit, lui Dumnezeu. Această conştiinţă se mai întâlneşte la părinţii lui Samuel (I Regi 1, 11), la părinţii lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 13), ca şi la mulţi părinţi din viaţa şi istoria Bisericii, care prin rugăciune au dobândit fii, deveniţi apoi sfinţi: Dimitrie, Nicolae, Vasile, Grigorie ş.a.

Însă, spre deosebire de Ana, mama lui Samuel, care îşi consacră pruncul numai după ce a născut, întrucât doar băieţii puteau fi închinaţi lui Dumnezeu, Ana făgăduieşte acest lucru înainte chiar de zămislire. Condiţia specială a Fecioarei Maria se revelează astfel prin faptul că ea este încredinţată unui destin ce merge împotriva normelor iudaice (închinarea la Templu), iar acest destin i-a fost hotărât de mama sa, sub inspiraţie divină, înainte de a se naşte.

Pe fondul acestor promisiuni însoţite de asceză, post şi rugăciune, Ioachim şi Ana au primit de la Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, vestea că o vor naşte pe Maria, care va deveni un vas ales a lui Dumnezeu. Deci, prin rugăciune, firea îşi împropriază limpezimea de la început, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aşa încât zămislirea şi naşterea nu se mai petrec la nivel de instinct, ci de conştiinţă.

Întorşi acasă, Ioachim a cunoscut-o pe Ana care, deşi înaintată în vârstă, a rămas însărcinată, viaţa ei sfinţindu-se prin zămislire. Iar când s-a împlinit timpul, Ana a născut pe Maria. Am putea spune că naşterea Maicii Domnului face începutul unui nou fel de naştere, naşterea de la Dumnezeu sau „din Duhul”.

Sfântul Antim Ivireanul dă o interesantă explicaţie numelui Maria, derivat din ebraicul Miriam. Astfel, prin cele trei silabe ale numelui – Mi-ri-am – se înţelege cum că va naşte o faţă (Persoană) a Sfintei Treimi, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare silabă are câte două litere, simbolizând cele două firi ale lui Iisus Hristos, cea dumnezeiască şi omenească.

Sfântul Antim Ivireanul mai întrevede în cele şase litere ale numelui Miriam cele şase taine mai presus de fire, şi anume: Buna Vestire (prin care s-a descoperit taina cea din veac ascunsă), Naşterea Domnului (prin care s-au împăcat cerul şi pământul), Botezul (prin care ne-am îmbrăcat cu haina nestricăciunii), Moartea pe cruce (prin care am primit viaţa veşnică), Învierea (prin care ni s-a dat bucuria) şi Înălţarea la ceruri (prin care firea omenească a fost aşezată de-a dreapta Tatălui).

Aşadar, Dumnezeu a răspuns proniator unei cereri ziditoare. Prezicerile prorocilor se împlinesc acum, căci „muntele cel sfânt în pântece se alcătuieşte; scara cea dumnezeiască se sădeşte; scaunul cel mare al Împăratului se pregăteşte; locul cel de Dumnezeu umblat se înfrumuseţează; rugul cel nears începe a odrăsli şi năstrapa cea cu mirul sfinţeniei izvorăşte râurile cele ce îndepărtează sterpiciunea de Dumnezeu înţelepţitei Ana; pe care cu credinţă o fericim” (Stihiră la Vecernia din 9 decembrie).

Sfântul Ioan Damaschin dă şi o altă explicaţie naşterii Maicii Domnului, spunând: „Celui ce singur este «nou sub soare» (Ecclesiastul 1, 9), încununarea minunilor, trebuia să îi fie pregătită calea tot prin minuni şi, încet, de la realităţile cele mai de jos trebuia să se ridice la cele mai mari; trebuia să fie prima născută cea care avea să nască pe primul născut dintre toate creaturile”.

Maica Domnului este răspunsul lui Dumnezeu dat părinţilor ei la stăruitoarele lor rugăciuni. Mai mult, ea este darul lui Dumnezeu făcut omenirii, fiind împlinirea făgăduinţei, făcută de Părintele ceresc protopărinţilor noştri (Facerea 3, 15). De aceea, pentru a naşte pe Maica vieţii, Ioachim şi Ana au trebuit să fie înduhovniciţi, ştergându-li-se orice patimă trupească prin asceză, post şi rugăciune, prin răbdare, smerenie şi viaţă virtuoasă, cununia lor fiind de Dumnezeu înţelepţită.

Naşterea minunată a Fecioarei Maria nu trebuie privită ca un act arbitrar al lui Dumnezeu, care intervine brusc în istorie. Venirea pe lume a celei care urma să fie Maica Fiului Întrupat al lui Dumnezeu a fost pregătită îndelung, fiind un pas înainte în mişcarea plină de iubire a lui Dumnezeu spre oameni.

Taina naşterii Fecioarei Maria deschide drumul spre o taină şi mai mare, şi anume că această făptură se va învoi să fie „chivotul lui Dumnezeu, cămara Împăratului”. „Taina ce preînchipuie o taină şi mai adâncă”, „astăzi uşile cele sterpe se deschid şi dumnezeiasca uşă cea feciorească merge înainte”, pentru ca „Hristos să intre în lume”. În Maria este prezent deja Hristosul pe care Îl va purta la sânul ei, cum spune şi Troparul Praznicului: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare. Stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.”

„Ioachim şi Ana, din defăimarea nenaşterii de fii, iar Adam şi Eva din stricăciunea morţii au scăpat, Preacurată, prin sfântă naşterea ta. Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor mântuindu-se când striga către tine: cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi hrănitoarea vieţii noastre.” întăreşte şi Condacul Praznicului.

Prin urmare, odată cu naşterea Maicii Domnului începe să se scrie împlinirea istoriei mântuirii neamului omenesc!

Iubiţi credincioşi şi credincioase, vă rog să-mi îngăduiţi să-i mulţumesc maicii stareţe pentru discreţia cu care îşi călăuzeşte soborul de măicuţe pe drumul mântuirii, dar şi pentru faptul că susţine împreună cu ele activităţile arhiepiscopiei. Este o obşte bine organizată, unde cam tot ce ne înconjoară: biserica, pictura din interiorul şi exteriorul acesteia, mobilierul, agheasmatarul, corpul de chilii, organizarea incintei ş.a. este lucrarea acestor măicuţe, care au ştiut să îmbine în mod armonios pe cele ale Mariei cu cele ale Martei, evident, susţinute de dărnicia ctitorilor, donatorilor, binefăcătorilor, înzestrătorilor, credincioşilor şi credincioaselor din ţară şi străinătate.

Nu aş vrea să închei cuvântul meu înainte de a-l felicita pe tânărul hirotonit astăzi întru diacon, pe părinţii lui trupeşti şi duhovniceşti, pe profesorii de la Seminar, Teologie şi Conservator, precum şi pe familia sfinţiei sale, care îl susţine în această frumoasă slujire.

În ideea că, prin tot ceea ce am împlinit astăzi, am reuşit să vă oferim o zi pe măsura sufletelor voastre, vă doresc la toţi deopotrivă, slujitori, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase, ani mulţi şi buni cu sănătate de la Dumnezeu, iar Maica Domnului să vă acopere cu cinstitul său acoperământ!

Adăugați un comentariu