“Nu poţi obţine nemurirea fără Dumnezeu" - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Adevărul este iluminarea omului de Dumnezeu. Această iluminare a trăit-o de bună seamă şi Nicodim, din moment ce l-a însoţit pe Hristos până la mormânt, iar după Înviere − cum spune tradiţia − a devenit un călăuzitor al multora dintre cei care-L căutau pe Hristos.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Pericopa evanghelică citită astăzi în cadrul Sfintei Liturghii redă un fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 13-17), „fruntaş al iudeilor” (Ioan 3, 1) şi membru al Sanhedrinului, care oscila între a crede şi a nu crede în dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Înclina să creadă, văzând minunile pe care le săvârşea Iisus, şi în egală măsură, înclina să nu creadă – sau mai degrabă să nu arate această convingere – că El este Mesia cel aşteptat de poporul lui Israel, ca nu cumva să fie excomunicat din sinagogă, respectiv din dregătoria sa; lucrul acesta se va întâmpla mai târziu, după convertirea sa la Creştinism, când, alungat din Ierusalim, va fi ocrotit până la sfârşitul vieţii de ruda sa, învăţatul Gamaliel, mentorul Sfântului Apostol Pavel.

Măcinat de teama de a nu fi văzut de ceilalţi membri ai Sanhedrinului, dar şi de conaţionalii săi, Nicodim s-a dus noaptea la Iisus, pentru a da glas câtorva din frământările sale sufleteşti, spunându-I: „Rabbi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el.” (Ioan 3, 2).

Nicodim, spre deosebire de celelalte căpetenii ale iudeilor, nu-şi ascunde credinţa sa că Iisus este trimis de Dumnezeu; nu putea să înţeleagă totuşi cum ar putea să-L considere Fiul lui Dumnezeu. 

Vedem aici o luptă între raţiune şi credinţă, dar şi între aşteptare şi împlinire. Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la acest conflict interior, spune că Nicodim nu înţelegea pe deplin centralitatea lui Hristos în Sfânta Scriptură.

De aceea, Mântuitorul Hristos, pentru a-l face să înţeleagă, subliniază pedagogic un prim aspect esenţial – credinţa, care nu constă doar în a te minuna de faptele cuiva, ci are nevoie de o naştere de sus, de la Duhul Sfânt (Ioan 3, 31). În acest sens, Iisus i-a zis: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3). Aşadar, ca să te umpli cu harul lui Dumnezeu, trebuie să te naşti mai întâi din Dumnezeu în Duhul Sfânt. Or, a te naşte de sus înseamnă a te naşte din Hristos, Cel care Însuşi a zis. „Eu sunt din cele de sus” (Ioan 8, 23).

Din păcate, Nicodim, întocmai conaţionalilor săi, nu înţelegea cum stau lucrurile legate de naşterea de sus − de naşterea spirituală − şi de aceea, neîntârziat, L-a întrebat pe Iisus: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (Ioan 3, 4). În acest „de sus” revelat de Mântuitorul, el vede doar ieşirea pentru a doua oară din sânul matern, fiind neputincios să sesizeze sensul spiritual; rămâne ancorat în literă.

Văzând îngustimea înţelegerii lui, Iisus i-a revelat taina naşterii din nou, zicându-i: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Dacă anterior vorbeşte de „vedere”, acum Iisus condiţionează intrarea în Împărăţia cerurilor de naşterea „din apă şi din Duh”, ca prefigurare a Tainei Botezului. Nu este vorba de o altă viaţă, naturală, deci nici personală nouă, ci de o renaştere „din apă” şi „din Duh”.

Duhul sfinţeşte sufletul, iar apa − la rândul ei sfinţită de Duhul Sfânt − sfinţeşte trupul. Este o legătură indestructibilă între trup şi suflet, între lucrarea dumnezeiască şi cea materială. Iată cum foloseşte Mântuitorul Hristos această legătură dintre suflet şi trup pentru a-l ajuta pe Nicodim să înţeleagă, pe de o parte, că mântuirea nu constă în cele materiale, dar şi, pe de altă parte, paradoxul că Dumnezeu a rânduit ca omul să nu se poată mântui fără materie.

Duhul Sfânt nu se manifestă în viaţa noastră împotriva sau în lipsa materiei, ci prin mijlocirea materiei. Cel care se naşte din trup este supus corupţiei şi morţii, adică este trupesc, „pe când cel care este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 6), pentru că Duhul face trupul viu în mod real, pregătindu-l pentru Împărăţia cerurilor. 

Nicodim, se pare, nu a înţeles nimic nici de această dată. De aceea, Domnul Hristos, vrând să-i accesibilizeze înţelegerea acestei taine, S-a folosit de o metaforă, zicând: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.” (Ioan 3, 8). 

Indignat, Nicodim a întrebat: „Cum pot să fie acestea?” (Ioan 3, 9). Erau cuvinte grele pentru el. Şi aceasta pentru că îl puneau tocmai în situaţia pe care voia să o evite, şi anume aceea de a părea efectiv ridicol! Nici nu se putea concepe ca un învăţător de Lege atât de cunoscut, precum era Nicodim, să fie pus într-o asemenea situaţie – să auzi şi să nu înţelegi nimic! Iar pe deasupra, să te mai crezi şi „învăţătorul lui Israel” (Ioan 3, 10). 

Întrebarea lui Iisus: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?” (Ioan 3, 10) este pe deplin justificată, întrucât „naşterea din nou” a fost anunţată în Vechiul Testament (Psalmii 50, 11; Iezechiel 11, 19). Însă, neînţelegerea şi încăpăţânarea tâlcuitorilor Legii faţă de Hristos îi transforma din izvoare ale apei dătătoare de viaţă, care izvorăşte din cuvintele lui Dumnezeu, în semănători ai morţii sufleteşti; acesta este înţelesul mormintelor văruite, cu care îi compară Mântuitorul (Matei 23, 27). 

Atunci, Hristos, văzând neputinţa lui Nicodim de înţelegere a tainelor, cu precădere a tainei Sfintei Treimi, i-a recomandat să accepte mai întâi ceea ce nu poate pătrunde raţional cu mintea, spunându-i: „Zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 11-12).

În aceste cuvinte, Hristos accentuează limitele ştiinţei umane, care o constrâng să se încredinţeze înţelepciunii lui Dumnezeu (Pilde 30, 4-5). De aceea îi aminteşte de atitudinea lor potrivnică, ei alegându-şi pieirea prin propria judecată falsă a lucrurilor. Nu vrea să îl ruşineze pe Nicodim, ci să îl înalţe deasupra gândirii autosuficiente a colegilor lui de breaslă.

De nenumărate ori Hristos a încercat să-i mântuiască pe fiii lui Israel, însă ei n-au vrut (Matei 23, 77). Dacă le-a vorbit pe înţelesul lor despre „cele pământeşti” şi nu au acceptat, se întreba Hristos, „cum vor crede cele cereşti”, despre Întruparea Sa şi despre celelalte care vor urma: Moartea, Învierea, Înălţarea, Parusia? În discuţia cu ei le-a adus ca martori, potrivit Legii, pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. 

Astfel a făcut acum şi cu Nicodim, învăţându-l să iasă din gândirea juridică − accentuând mai mult aspectul văzut al Legii − şi să încerce o depăşire, o transcendere a celor văzute. 

Oare Dumnezeu trebuie gândit doar în cadrele strâmte ale realităţii acestei lumi?

Iată de ce, după aceasta, Domnul i-a amintit ceea ce s-a citit astăzi în cadrul Sfintei Liturghii: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13). 

Indirect, Hristos i-a spus − ca şi celorlalţi învăţaţi − că este Dumnezeu; pentru că numai Dumnezeu poate fi pretutindeni, în cer şi pe pământ. Mai mult, El îi combate pe văzătorii care pretindeau că ştiu şi ceea ce este în cer, întărind că numai cel care a fost în cer poate da mărturie. Prin întruparea Sa, S-a coborât din cer, prin Înălţarea Sa, S-a suit la cer, dar niciodată nu S-a despărţit de Tatăl şi de Duhul, fiind pururea împreună cu Ei în cer şi pretutindeni.

Şi ca să-l încredinţeze pe Nicodim că este Dumnezeu şi om, precum şi de scopul Întrupării Sale, i-a adus în atenţie episodul din pustiul Edomului, consemnat în cartea Numerii (21, 9): „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15). Textul de la Numerii 21, 9 mai precizează că oricine dintre evreii muşcaţi de şerpii veninoşi, cu care fuseseră pedepsiţi pentru cârtire, căuta la şarpele turnat de aramă, se vindeca.

Şarpele de aramă, la autorii creştini, este socotit o prefigurare a lui Hristos înălţat pe Crucea mântuirii (Ioan 3, 14). Asta înseamnă că nu poţi scăpa de muşcătura păcatului fără să priveşti la Crucea lui Hristos şi fără să crezi în El.

Nu poţi obţine nemurirea fără să crezi în Dumnezeu, după cum găsim în Evanghelia Sfântului Ioan: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16); viaţă iruptă din împărtăşirea harului vieţii veşnice.

În trimiterea Fiului Său în lume ni se descoperă mărinimia lui Dumnezeu, Care nu L-a cruţat, ci „L-a dat” la moarte pe Cel Unul – Născut din Sine, pentru mântuirea celui după chipul Său. 

Mântuitorul Însuşi a spus că n-a fost trimis „în lume ca să judece lumea, – prin Legea care osândeşte –, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17). Judecata va avea loc abia la a doua Sa venire (Ioan 9, 39). 

Legea nu eliberează conştiinţa de chinul păcatului, ci numai Hristos, prin participarea la mântuirea adusă de El: „Cel ce crede în El  nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 18). Hristos ne arată că omul nu-i un condamnat, un predestinat, ci libertatea lui se poate mişca în ambele direcţii.

Sunt două alternative pe care le poţi primi de la Dumnezeu: bunătăţile veşnice sau sabia (Isaia 1, 19-20). Alegerea ne aparţine. Dacă ai conştiinţa adormită, săvârşeşti răul, care neagă realitatea şi strâmbă existenţa. „Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3, 20). 

Or, „cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3, 21). Cel ce lucrează la lumină, neavând nimic de ascuns, lucrează adevărul, binele ce irumpe din Dumnezeu. 

Adevărul este iluminarea omului de Dumnezeu. Această iluminare a trăit-o de bună seamă şi Nicodim, din moment ce l-a însoţit pe Hristos până la mormânt, iar după Înviere − cum spune tradiţia − a devenit un călăuzitor al multora dintre cei care-L căutau pe Hristos. 

După această convorbire cu Nicodim, Iisus S-a retras cu ucenicii Lui în pământul Iudeii şi stătea acolo şi boteza. Acest fapt este fără îndoială o referire la Biserica Sa; în Biserica Sa, Iisus Hristos este prezent în mijlocul ucenicilor Săi, respectiv al diaconilor, preoţilor şi arhiereilor, al credincioșilor și credincioaselor, umplându-i de lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt pe toţi cei care primesc Botezul. Nu ezitaţi să vă număraţi printre ei!

Adăugați un comentariu