M. Eminescu

Despre limba, Biserica şi (simţul) instinctul respectării proprietăţii în conştiinţa bucovinenilor

Totodată citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg:

„Nu o dată, ci de mai multe ori s-au dat de înţeles administraţiunii că intenţia Maiestăţii Sale nu este nicidecum de a tulbura proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preoţeşti”.

În fine, citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:

„După instrucţiunea de mai nainte trebuie să se ia seama ca primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstireşti şi preoţeşti să se poarte separat de ai casei districtuale administrative şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionar să se facă prin Consistoriu”.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea, administraţia averilor Eparhiei Rădăuţilor. Amploiaţii se numesc, şcolile se înfiinţează, plăţile se fac numai cu espres mandat al Consistoriului şi al episcopului, guvernul e un notar oficial al afacerilor, nimic mai mult.

Pentru a arăta cum se întrebuinţează aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primarul din satul Crasna, Grigorie Iliuţ:

„Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre şcolile noastre din ţară, despre şcolile noastre bisericeşti pentru creşterea şi luminarea poporului nostru dreptcredincios. Dară şi despre acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă. Cuvântul meu va fi scurt dară adevărat din inimă.

Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie. Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoli primare, dintre care mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar.

Aceste şcoli sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preoţi şi de învăţătorii dreptcredincioşi sub privegherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti, mai nou din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât Biserica, cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoli proprii bisericeşti şi a le dirigui după legile generale.

Cu toate acestea, şcolile noastre săteşti susţinute parte de parohie, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ţinuturi din ţară sunt puşi supraveghetori de şcoală şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia dispun acum şi de şcolile noastre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi Biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într-acolo ca şcolile noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti, şi ce vra să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă supraveghetori scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni se dea şi învăţători de altă lege şi de altă limbă.

Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva. În acea

adunare s-a hotărât ca în şcolile nebisericeşti să nu se mai înveţe religia. Şi, dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religia. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfel de şcoli? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcolile noastre bisericeşti? Nimeni nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească.

Una, numai una, ne mănâncă pe noi ţăranii, ştiţi ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci şi nu au de unde face şcoli şi susţinea pe învăţători. Dară bun este Dumnezeu şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoli. Aşadar, de vom rămânea pe lângă astfel de şcoli, ce ne convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ne va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine”.

Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoli confesionale sau bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face către minister să se scrie şi această dorinţă a noastră, adică că poporul nostru dreptcredincios doreşte şi voieşte a avea ca până acum şcoli confesionale sau şcoli bisericeşti.

O asemenea adresă s-a făcut la minister şi se vor face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim excepţional.

2. Deşi Gimnaziul din Suceava, Şcoala Reală din Rădăuţi, Şcoala Normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite dn fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se-ntâmplă la niciun popor, la nicio şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor lor unui regim excepţional şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.

3. Arhiereii, după Scriptură şi canoanele Bisericii Răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă şi evreii îşi aleg rabinii. Numai românii, şi în această privinţă, sunt trataţi în mod excepţional.

*Texte culese din articolul Idealul unităţii politice a românilor publicat în Eminescu: Sens, Timp şi Devenire Istorică, volum îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I. Saizu, Iaşi, Universitatea “Al. I. Cuza”, 1988, pag. 46-54; Românii în istoria universală - III

Culese de

† Î. P. S. Pimen,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor